Vlăhița

fog

– Că mi-era drag, tu, auzi? De-aia tot veneam pe-aci și-mi făceam de treabă. Da’ nu era el cu gândul pe-aici, asta ți-o spun limpede. Îi tânjeau ochii după altă viață. N-aveam să pricep nicicând de ce nu-și făcea de drum, de ce nu se ducea unde-l trăgea sufletul? Stăăăătea așa și se perpelea mocnit. Nici rânduială nu-și făcea aici, nici nu-și căta de drum, unde-l chema de suflet să se rostuiască. Acu’ zi, tu, eu ce să cred? Când m-am pus în zori pe drum de-mi ieșiră-n cale ai lu’ Stamate și m-or ținut, de mi-era că urcă soarele prea sus, iar eu nu m–oi apucat de treabă, l-am vazut cum iese pe poartă, cu clopu-ntr-o parte, cu ochii înveliți în somn încă, dar cu pas sprinten. După ce-am izbutit să scap de-ai lui Stamate, că mă țineau o viață priponită, m-am căznit să-l ajung din urmă. D-apăi tu știi cum îi Brumar, zici că las’ că mai e un pic pân’ la iarnă, iar când ieși din casă de sub plapuma vetrei, numa’ ce se lasă-n oase frigul ăl mic de-ți curge-n vine numai abur rece. Am mărit pasul să-l prind din urmă, că ceața nu m-ajuta. La fiece colț de cărare, numa’ ce-l zăream oleacă, cât să nu-l pierd din ochi. Acu’ nu-mi venea să-l strig, fată dragă, că nu se cădea. Dar tare-mi lunecau tălpile să-l ajung din urmă. Era a doua zi de după soborul tuturor îngerilor. Clopotele bisericilor parcă-nghețaseră. Dangătul de cu-o zi înainte parcă era sorbit de ceață. Iar a doua zi, auzi, e cum îți spui, era prima zi din săptămână, când vorba-ți ajunge nemijlocit auzită de îngeri sus, în cer. Iar eu alergam după cele trei zile, ultimele trei zile scăldate-n soare. Așa-mi zisese mie taica de la mânastirea Șinca, că numa-n ele mai am de pus dorință și mi s-o-mplini, că de-aia ascultă îngerii cu urechea lipită de sufletul tău în prima zi din săptămână. Iar eu eram înciudată și pe-ai lui Stamate că m-or ținut din drum, și pe pătura asta groasă de ceață, că mi-l fura la orișice cotitură. Iar el pas hotărât ce-avea, nici nu știi. Iar eu de-aia mă grăbeam. Nu mai văzusem eu așa bărbat prin locurile-alea, toți molâi și șubrezi de înger. Ăsta nuș din ce era făcut, tu dacă-ți zic, că parcă se clătina un pic pământul când își proptea talpa-n el. Toți îmi ziceau că-s nebună, dar mie nu-mi păsa. Eu visasem la el în noaptea de-i soarele încununat cu luna, de-mi pusesem busuioc sub pernă. Întocmai îi era chipul, așa l-am visat. Iar când poposi la noi în cătun, eu am știut pe dată că el e. Da’ n-am zis nimic, că-l priveam din umbră pe oriunde mă duceam. Ce-avea el ochi pentru mine? Aș! Dar eu nu m-am dat bătută. Mi-am văzut de-ale mele și-i ieșeam în cale. N-am schimbat noi nicio vorbă, dar lunecările astea unul pe lângă celalalt erau ca vorbele, auzi? Cred că îngerii ni le purtau de la o ureche la alta, altfel nu știu cum de ne potriveam să ieșim în târg cam pe la același ceas. Numai că noi n-aveam timpul de pe lume. Curând trebuia să ne luăm seama de-acolo. Ai lui Undrea ne-așteptau. Iar asta nu era de bine. Luau pe toți de nu se născuseră-n sat și-i duceau de-acolo. În adăposturi, ziceau. Dar eu eram tânără. Ce să știu? Vreme bună oricum n-avea să vină, ba chiar bătrânii vesteau de-un îngheț cumplit, așa mă căzneam cât îi ziulica de mare să-i dau de urmă și să-l previn.

Am așezat două pere coapte într-un blid de pământ ciobit. Alături pe un ștergar ședea o bucată de brânză tăiată pe jumătate și-o ceapă. Ascultam fără să pierd vreo urmă de suflu ce-mi așternea Vlăhița lui Cernea. Încercată femeie. Salvase de la pieire pe mulți când le fu pârjolit satul. Ceața de-afară i se prelinsese în ochi, care cărau cu ei povești cutremurătoare despre un război crunt, și despre care nu cutezam să-ntreb nimic. Când lucrurile păreau înficoșătoare, peste ceața din ochii ei se lăsa întunericul. Tăciune mut i se făceau ochii, iar gura posmăgită i se-mpietrea. Așa c-o lăsam pe ea să-nșire ce-o lăsa sufletul. Mă privi ghicindu-mi întrebarea, căci Vlăhița citea tot.

– Vrei să știi dacă l-am revăzut după ce-am fost luați din sat și duși de-aci? M-am întors după șapte ani. Îmi văzuseră ochii mai mult decât puteau duce. N-m apucat să-l previn atunci. Mi-am chemat îngerii din nou să ducă vestea în fiecare început de s’tămână la urechile lui, dar pesemne căile se-ncurcară, ori îngerii nu mai găseau calea-n pustiul ăsta înecat în pâclă. Zile cu soare eu n-am mai vrut să găsesc de-atunci. Ies numa’ pe ceață. Mi-s dragi tăte zilele de-ncep cu Răpciune pân’ la Călindariu. Îs reci, iar mie mi-i bine-n ele. Mai pe seară ies iar, știu c-o să-l zăresc, poate pe Drumul Crucii, poate pe sus pe la biserica lui Gavrilea… Oi vedea…

 

[Foto via Lucille Burns]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: