– Că mi-era drag, tu, auzi? De-aia tot veneam pe-aci și-mi făceam de treabă. Da’ nu era el cu gândul pe-aici, asta ți-o spun limpede. Îi tânjeau ochii după altă viață. N-aveam să pricep nicicând de ce nu-și făcea de drum, de ce nu se ducea unde-l trăgea sufletul? Stăăăătea așa și se perpelea mocnit. Nici rânduială nu-și făcea aici, nici nu-și căta de drum, unde-l chema de suflet să se rostuiască. Acu’ zi, tu, eu ce să cred? Când m-am pus în zori pe drum de-mi ieșiră-n cale ai lu’ Stamate și m-or ținut, de mi-era că urcă soarele prea sus, iar eu nu m–oi apucat de treabă, l-am vazut cum iese pe poartă, cu clopu-ntr-o parte, cu ochii înveliți în somn încă, dar cu pas sprinten. După ce-am izbutit să scap de-ai lui Stamate, că mă țineau o viață priponită, m-am căznit să-l ajung din urmă. D-apăi tu știi cum îi Brumar, zici că las’ că mai e un pic pân’ la iarnă, iar când ieși din casă de sub plapuma vetrei, numa’ ce se lasă-n oase frigul ăl mic de-ți curge-n vine numai abur rece. Am mărit pasul să-l prind din urmă, că ceața nu m-ajuta. La fiece colț de cărare, numa’ ce-l zăream oleacă, cât să nu-l pierd din ochi. Acu’ nu-mi venea să-l strig, fată dragă, că nu se cădea. Dar tare-mi lunecau tălpile să-l ajung din urmă. Era a doua zi de după soborul tuturor îngerilor. Clopotele bisericilor parcă-nghețaseră. Dangătul de cu-o zi înainte parcă era sorbit de ceață. Iar a doua zi, auzi, e cum îți spui, era prima zi din săptămână, când vorba-ți ajunge nemijlocit auzită de îngeri sus, în cer. Iar eu alergam după cele trei zile, ultimele trei zile scăldate-n soare. Așa-mi zisese mie taica de la mânastirea Șinca, că numa-n ele mai am de pus dorință și mi s-o-mplini, că de-aia ascultă îngerii cu urechea lipită de sufletul tău în prima zi din săptămână. Iar eu eram înciudată și pe-ai lui Stamate că m-or ținut din drum, și pe pătura asta groasă de ceață, că mi-l fura la orișice cotitură. Iar el pas hotărât ce-avea, nici nu știi. Iar eu de-aia mă grăbeam. Nu mai văzusem eu așa bărbat prin locurile-alea, toți molâi și șubrezi de înger. Ăsta nuș din ce era făcut, tu dacă-ți zic, că parcă se clătina un pic pământul când își proptea talpa-n el. Toți îmi ziceau că-s nebună, dar mie nu-mi păsa. Eu visasem la el în noaptea de-i soarele încununat cu luna, de-mi pusesem busuioc sub pernă. Întocmai îi era chipul, așa l-am visat. Iar când poposi la noi în cătun, eu am știut pe dată că el e. Da’ n-am zis nimic, că-l priveam din umbră pe oriunde mă duceam. Ce-avea el ochi pentru mine? Aș! Dar eu nu m-am dat bătută. Mi-am văzut de-ale mele și-i ieșeam în cale. N-am schimbat noi nicio vorbă, dar lunecările astea unul pe lângă celalalt erau ca vorbele, auzi? Cred că îngerii ni le purtau de la o ureche la alta, altfel nu știu cum de ne potriveam să ieșim în târg cam pe la același ceas. Numai că noi n-aveam timpul de pe lume. Curând trebuia să ne luăm seama de-acolo. Ai lui Undrea ne-așteptau. Iar asta nu era de bine. Luau pe toți de nu se născuseră-n sat și-i duceau de-acolo. În adăposturi, ziceau. Dar eu eram tânără. Ce să știu? Vreme bună oricum n-avea să vină, ba chiar bătrânii vesteau de-un îngheț cumplit, așa mă căzneam cât îi ziulica de mare să-i dau de urmă și să-l previn.

Am așezat două pere coapte într-un blid de pământ ciobit. Alături pe un ștergar ședea o bucată de brânză tăiată pe jumătate și-o ceapă. Ascultam fără să pierd vreo urmă de suflu ce-mi așternea Vlăhița lui Cernea. Încercată femeie. Salvase de la pieire pe mulți când le fu pârjolit satul. Ceața de-afară i se prelinsese în ochi, care cărau cu ei povești cutremurătoare despre un război crunt, și despre care nu cutezam să-ntreb nimic. Când lucrurile păreau înficoșătoare, peste ceața din ochii ei se lăsa întunericul. Tăciune mut i se făceau ochii, iar gura posmăgită i se-mpietrea. Așa c-o lăsam pe ea să-nșire ce-o lăsa sufletul. Mă privi ghicindu-mi întrebarea, căci Vlăhița citea tot.

– Vrei să știi dacă l-am revăzut după ce-am fost luați din sat și duși de-aci? M-am întors după șapte ani. Îmi văzuseră ochii mai mult decât puteau duce. N-m apucat să-l previn atunci. Mi-am chemat îngerii din nou să ducă vestea în fiecare început de s’tămână la urechile lui, dar pesemne căile se-ncurcară, ori îngerii nu mai găseau calea-n pustiul ăsta înecat în pâclă. Zile cu soare eu n-am mai vrut să găsesc de-atunci. Ies numa’ pe ceață. Mi-s dragi tăte zilele de-ncep cu Răpciune pân’ la Călindariu. Îs reci, iar mie mi-i bine-n ele. Mai pe seară ies iar, știu c-o să-l zăresc, poate pe Drumul Crucii, poate pe sus pe la biserica lui Gavrilea… Oi vedea…

[Foto via Lucille Burns]