Mâinile i s-au frânt îmbrățișându-și copilul, odată cu dorul înăbușit de el. Trăia absent pe lângă el, neînmuiat de ochii îmbibați în confuzie ai copilului care nu pricepea de ce tatăl îi e, și totuși nu-i e. Nici când copilul i-a zis într-o zi să-și vadă de treaba lui, că el înțelege, că l-a auzit de atâtea ori că-și muncește zilele pentru el, că nu-l vede pentru că toată cazna e pentru el, ca să aibă cu ce crește, sub un acoperiș și-o haină pe el. Într-un ungher, în care mamă-sa era martor tăcut, i se topise umbra pe perete, pe care-o șterse cu lacrimi înfundate în batista subțiată, de frică să nu vadă și durerea ei.

Mamă-sa, după ce-i plecase bărbatul să muncească pământ prin alte locuri, că la ei nu dădea rod, că era uscat ca praful fin bătut de vânt, se-nchircise-n ea, de nici cu copilul nu mai găsea glas prin care să-i curgă vorbele ca atunci când era prunc și-l legăna pe picioare s-adoarmă. Acum crescuse, nu se făcuse încă flăcău mare, dar trecuse de șapte ani. Vedea și pricepea ceva mai bine ce era în jurul lui. Mai cu seamă că mamă-sa parcă-și uitase vorbele. Copilul își amintea cel mai limpede mama tăcând înnodat. Când o privea pe furiș, îi lăsa impresia că-și împletește vorbele cu grijă pe dinăuntru și din când în când le gâtuie înfundat ca nu cumva să-i țășnească nestăpânit. Copilul își închipuia că șuvoiaie nestăvilite de ceva amar s-ar fi-mbrâncit afară din glasul ei, nu vorbe ca-n gurile altor oameni din jur. Ghicea după scânteile stinse din ochi, de când tată-său era plecat. Pe el și-l amintea cu ochi curați pe când se dusese. Brazdele grele îi săpau fruntea ori de câte ori își mișca sprâncenele. Om hotărât, cu pasul adânc, clătina slab pământul sub el. Se-nfiora de bucurie când îl vedea. Înalt și drept de spate, cu fruntea sus tăia aerul dimineții când pleca la muncă. Îl mai vedea seara, cu cușma pe frunte lăsată, ușor gârbovit, dar cu fruntea tot sus. Odată cu el intrat în casă, aerul cald suflat de vatră se preschimba în miros de brad și pământ.

De trei ani, copilul uitase miros de brad. Când însă palmele bătătorite îl zgâriară pe obraji, trase adânc aer în piept și simți miros de pădure înghețată. Cușma îi acoperea acum zbârcituri adânci și întrerupte. Pomeții obrajilor îi înțepau pielea subțiată, iar ochii i se-odihneau în pat de cenușă. Copilul zâmbi, căci tată-su era mai cald ca nicicând. Trei ani erau o viață.

Niciunul nu dădea să zică ceva. Nici mama, care umpluse pereții de umbre topite, nimic nu șoptea. Vorbeau însă necontenit în tăcere, pe-un timbru domol și cald. La răstimpuri tatăl încuviința. Întrebări neapucate se-nșiroiau adunate-n mănunchi. Copilul le aduna și-și împodobea tatăl venit să-și sfârșească drumul prelung și viața devreme în brațele celui pe care-l lăsase în urmă cu ani. Copilul țesea întrebări fără-ncetare, până când ochii lui tată-su se-nchiseră orb. Pe restul ce nu izbutiră s-ajungă la vreme, le îngiți lacom ecoul surd.