Nojițele

descult

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, stinse iute vorba Dumitra către fiu-su. Simion rămăsese de cu seară într-o întunecime tulbure.

– Nojițele, Simion, că trece vremea și nici lumânari nu mai am, că mi le-or luat babele la priveghiul lui Filimon. Dumniezău să-l hodine! Da’ acu’ hai de n-om pune pe drum că pân’ la vrăciță-i cale lungă, Simioane. Iar eu nici bucate nu mai am în cămara de la moară. Hai, hai, că-i vremea bătrână.

Smaranda i se-nmuiase pe picioare cu trei zile-n urmă. Nici copilă, nici femeie, așa-i părea de la o vreme. O lăsa pe prima-n spate grăbită să se facă mare. Urcase sus la schit cu lemne de iarnă și-acolo rămăsese, că seara o luă cu amețeli și febră. Dumitra o văzuse palidă de mai multă vreme, dar și-a zis că-i de la vreme, că demult nu se pusese pe-așa vifor cu toamna-n cap. Despuiase vântul toata marginea de pădure de vedeai din pragul schitului toate văgăunile și scobiturile unde se ghemuiau dihaniile codrului. Numai noaptea mișunau dintr-o scorbură-ntr-alta, și asta numai dacă nu pârâiau pietrele trosnite de ger în două. Sus, la schit încremenise lumea și așa avea să rămână până după Florii. Așa că trebuiau degrabă să coboare. Numai că acum aveau să care pe Smaranda, că singură pe picioare nu ducea. Când își mai revenea de-și mijea ochii preț de clipe puține, bălmăjea sunete nedeslușite. Tohii…Tooohiiii… zicea ea.

– Mamă, Smaranda abia dacă respiră. O s-o cărăm tot drumul. Pun drugii la roabă și-om trage-o cum om putea pe cărare-n jos, că-i drumul mai scurt, zise Simion trântindu-și clopul pe masă și-apuncând de-o cușmă cu blană să-i țină mai bine de cald. O îndesă bine pe cap și dădu ușa de perete, plin de furie pe-o soartă pe care n-o pricepea nicicum. Soră-sa, Smaranda, era cel mai curat om din lume. De ce stătea acum în prag de lumea ailaltă, se îndârjea să nu priceapă. Ce Dumnezeu veghea asupra lui și-a ei? Se înciuda că nu-i dă rost. Își înfipse pasul în pământ și se duse-n spatele schitului după drugii de fier. Scotea flăcări pe nas de năduf, nu abur de-ngheț. Gerul înțepenise orice piuit prin pădure. Lighioanele-și vedeau de iarnă.

Năucită de Simion, Dumitra încremenise-n prag. Acum, că-și luă seama la cum simțea Simion scurgerea Smarandei în altă lume, parc-o trăsnise ceva de nu se putu mișca vreme bună. Își reveni când o plesni gerul peste obraji, vânzolit înăuntru de ușa dată de perete, în spate de Simion. O-nchise și iuți pasul către Smaranda, nici ea nu-nțelegea de ce-i ceruse îndârjită lui Simion să lege bine nojițele. Doară nu avea să meargă pe jos. Ei or s-o care până la vrăciță-n vale. Cu ce-avusese ea pe sus plante sau prafuri, nimic nu fu de leac. Tare-i era teamă că fusese rău descântată, iar ea nu-i putea face nimic. Se mira și ea cum de stăruise atâta să lege nojițele. Smaranda nu mai purtase opincile de când părintele Antohie se urcase în munți și nu mai coborâse. N-avea atunci mai mult de patru ani. Mă cheamă sus, îi zisese, atunci părintele. Cine te cheamă, tată Tohi?, îl întrebase Smaranda. Ea nu-și pomenise tatăl, așa că părintele îi luase loc cel mai firesc. Mă cheamă, copilă, mă duc. Dar și eu te chem, tată Tohi. Ia, nu-mi pleca! Nu-i după mine, fetiță, mă cheamă, mă duc, îs bătrân. Știu ei ce știu. Las locul altora tineri. Tată Tohi, tu nu-mi pleca! Bătrânul șterse cu podul palmei scânteia de lacrimă de pe chipul Smarandei, luă din traistă o pereche de opinci făcute de el și-i spuse copilei: Ia-le și drum fă cu ele, călăuză să-ți fie pe unde-ăi apuca. Te-or duce prin lume și te-or purta. Te-or duce la mine, când o fi vremea și-așa, vezi, nu ne-om despreuna. Mă cheamă acum, ia, că mă duc. Nu mai zăbovesc că altfel îi bai.

Din ziua aceea părintele Antohie nu mai coborî niciodată. Vârful muntelui se îmbrăca mai în fiece seară într-un inel de nori. Cela-i patul în care ăi dormi, îi mai spusese parintele, înainte să se-aștearnă la drum. Smaranda nu vru în ruptul capului să-și pună opincile în picioare. Le purta înnodate în jurul gâtului, lăsate pe spate sub părul lung de culoarea ruginei, fie iarnă, fie vară. Și umbla desculță.

Când o văzu cu trei zile în urmă Dumitra că-și puse prima oară opincile-n picioare, dădu s-o-ntrebe ceva, dar paloarea de pe chipul feței o-mpiedică. Se luă cu treabă și nu-și luă de grijă.

– Tu, ce-i cu soră-ta, de-o-ncepu’ să umble cu opincile lui Antohie?, întrebă Dumitra pe Simion. Cu lingura-n ceaun, învârtind fiertura, Simion se făcu pământiu. Pomeții obrajilor îi coborâră până aproape de colțurile gurii, care la rândul lor atingeau bărbia. Din ochi îi curgea un fir subțire de cenușă. Nu mai auzea nimic. Se-mplinea. Ce zisese părintele se-mplinea.

Se smuci de lângă oală, mai s-o răstoarne și se năpusti afară. Începuse să ningă cu ace de gheață, care i se-nfigeau fierbinte în carne.

Dumitra rămase tehuie în prag.

– Măicuță, eu nu las ursita să ia pe Smarandă. Hai de mergem iute la vrăciță să-nchege ce-o zis părintele. Hai, ia că pun brânză și mămăligă-ntr-o năframă și hai iute, că-n noaptea-asta s-o pune pe viscolit. Nu-i vreme. Trei zile or trecut și fierbințeala nu i-o trecut cu măcriș. Îi mai mult de-atât. Părintele știe că nu-i copil mai curat ca Smarandă. O cheamă, măicuță, o cheamă, înghiți vorbele Simion odată cu nodurile de lacrimi pe care voia să le-ascundă de mamă-sa.

Dumitra închise ochii. Acum îi era limpede. Dădu din cap, semn că-nțelese către Simion. Nu era vreme de pierdut.

Apoi, își puse broboada pe cap și se-ncuie în paraclis. Când ieși, mai ținea mâinile încă împreunate în rugă. Cu ochii-n pământ, ca să nu-i întâlnească pe-ai lui Simion, se duse țintă la opinci. Trase aer adânc în piept și-i spuse lui fiu-su:

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, Simioane. Ele-or purta-o pe drumul ales.

 

[Foto © Gina Buliga]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: