– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

[Foto via Laugharne]