Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s