Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.