Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.