– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

[Foto © Alain Laboile]