– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

[Foto © Jochen Hein]