Cerneală stinsă

cerneala stinsa

La butonieră i se zărea un vârf de batistă șifonată. Mi se oprise privirea îndelung. Nu mai văzusem pe nimeni purtând așa ceva de multă vreme. De fapt mă întrebam daca nu cumva erau amintiri din fotografii vechi în nuanțe de cerneală roșu-închis, îmblânzit. Așa îmi închipuiam eu că se făceau odată fotografiile, la început cu multă cerneală vie, care apoi pălea sub lumină și sub trecerea anilor. La fel îmi imaginam că se întâmplă și cu zâmbetele oamenilor. Toți bunicii și străbunicii mei zâmbeau ceremonios. Pesemne că fotografia era un eveniment uriaș, așa încât în el concentrau un zâmbet cuviincios, niciodată larg, încărcat cu multă seriozitate, cu toată atenția cuvenită unei clipe ce avea să fie pentru totdeauna agățată în veșnicie. Pe loc, fotografia era o văpaie de foc roșu, care mai apoi avea să se stingă într-un brun cald care încălzea zâmbetele lor într-o lumină ușor aurie. Eu aveam să văd frumusețea abia multă vreme după, când hârtia avea să crape pe alocuri. Mi se părea de-un firesc ieșit din comun. Întocmai precum ridurile care zbârceau chipurile lor acum, așa brăzdau crăpăturile hârtia îmbătrânită.

Când mi-am aruncat privirea prima dată, lângă călcâiul lui se vedeau patru mucuri de țigară. Mă jucam cu gândul că le aruncase în cele patru zări doar ca să se amuze. Îmi pieri gândul îndată ce i-am surprins ochii cenușii adânciți într-o altă lume. Mă simțeam la rândul meu cuprins într-un alt spațiu, ca atunci când aluneci în vis, însă nu pe de-a-ntregul. Pentru că tot aveam de așteptat bine după miezul nopții, îmi propusesem să mă joc cu o geografie imaginară a unui tărâm ale cărui hotare erau desenate de cele patru țigări stinse. M-a derutat la început, pentru că relieful devenise foarte mișcător. Peste cele patru zări se ițeau acum mai multe puncte făcute din alte mucuri care se sumețeau peste celelalte.

Căzui din nou pe gânduri, dar mă înciudam că mi se năclăiau toate în cap. Nădușeam deja de ceva vreme și parcă aerul devenea și mai încins. Mi se părea foarte neobișnuit. Înaintau orele, așa încât ar fi trebui să se facă mai răcoare. Și totuși, pe măsură ce trecea timpul, se mai așeza un strat de căldură peste cel vechi. Toți cei din jur își găseau de treabă ca să treacă timpul mai ușor, făcându-și vânt cu câte un ziar, fumând, ori zăcând nemișcați ca să suporte căldura mai ușor. Ventilatorul din tavanul sălii de așteptare se mișca din ce în ce mai leneș. Alături de mine un țânc de nu mai mult de patru ani sărea cu o vioiciune de necrezut, când toți eram moleșiți de zăpușeală, numai peste pătrățelele negre de pardoseală. Când nimerea peste una albă, striga cât îl țineau puterile: numa’ ghinion sărac s-adună!, apoi se smucea repede peste una neagră și-ncepea să râdă iar: cu noroc să vie ziua, hai și sari și gata, piua! Mamă-sa îl ignora. Chipul îi împrumuta paloarea peretelui din spatele ei. Scaunele din dreapta erau libere și-și pusese pe ele două geamantane din care scotea din când în când mere și biscuiți și îi dădea copilului.

Mi-am proptit privirea pe geam. Se întunecase brusc, ca-n noapte grea. Și nu era decât ora patru după-amiaza.

M-am trezit lac de sudoare, cu capul sprijinit de bărbatul care făcea grămăjoare de țigări și care nu părea deranjat de mine, alunecat peste umărul lui. Am tresărit de două ori, poate și cu dorința de a mă scutura de vis, care nu se dezlipea de mine. Pluteam într-o stare pe care nu o recunoșteam.

În jurul meu, totul era de-un brun închis. Chipurile oamenilor erau brăzdate de fisuri, ca ridurile din fotografii. Aveau culori palide, gri-aurii. Până și copilul, care sărea cu neastâmpăr mai devreme, căpătase un aer învechit, ca într-un film alb-negru. Toate mișcările deveniseră lente. Sunetele se estompaseră până la muțenie. Am deschis gura cu gândul să-i întreb ceva, dar n-am putut rosti un sunet. Îmi mișcam buzele fără ca aerul să poarte vorbele. Ei îmi clipeau cu zâmbete reținute.

Am închis ochii la loc. Aveam să viețuiesc de-acum în lumea cernelii stinse. Am să-mi aleg eu cele patru zări aici.

 

[Foto via Courney Looney]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: