Întotdeauna ședea nestingherit în colțul din dreapta al covorului verde. Ore în șir. Își alinia cuburile roșii, niciodată galbene și niciodată albastre, portocalii ori de vreun alt chip. Roșii. Și mereu cuburile formau un L perfect. Din când în când le strica rostul, apoi le refăcea din nou. Iliana sătea în prag și urmărea ore și zile și ani întregi ritualul negreșit. De câte ori nu încercase să-l întrerupă, dar când dădea de ochii copilului suspendați într-un gol nesfârșit, se retrăgea ca aruncată într-un hău la rândul lui fără capăt. La început se feri să plângă, pentru că ei însăși nu-i vedea să creadă că-i e copilul alături și totuși nu-i. Mai apoi, văzu că-i rămâne chipul împietrit și că-i e totuna dacă e lângă ea ori reface cuburile fără oprire. În neputință, alunecă din ce în ce mai adânc într-o durere ca un drog, abandonând tresăriri de nădejde că i-ar veni copilul vreodată acasă. În ochii lui citea că-i într-un alt fel de acasă. Acasa lui. Acum, Iliana nu se mai căznea să-și cheme copilul în lumea ei, ci se chinuia cu amar să sară ea în lumea lui. Așa că se hotărâse cu greu, dar se hotărâse, să nu mai tragă de el în fel și chip, ci să se aștearnă la el acasă și să-și trăiască viață împreună cum nu avură parte niciodată. Nici nu-și închipuise cu șapte ani în urmă ce-avea să-i fie pruncul pe care-l adusese pe lume învelit în iubire. Nu știu multă vreme că puiul de om refuza să deschidă poarta lumii și se-nchidea mai strâns în cea din care venise, în care toate aveau alte culori, mult mai bogate. Și-alte înțelesuri, mult mai adânci. Între ei, zidul de sticlă gros deforma siluetele de o parte și de alta a lumilor. Luca îi puse numele și-și mai puse Iliana nădejde în suflet c-o purta el, la rândul lui, sămânță de înțelepciune. Cum anii se îngroșau și aduceau cu ei chip mut și ochi aninați în lumi cerești ori neștiute, Iliana se îmbrăcă în haină groasă de amar. I se schimonosea fruntea de chin să nu-și lase necazul văzut de suflet de om, nicicum văzut de Luca. Ghicea în ochii lui că parcă o vedea în doliu și nu-și ierta că nu putea s-arunce vălul negru din suflet și, pentru el, să poarte cunună de bucurie, chiar și pentru o clipă. Îi amorțise atunci demult dram de speranță cu care zidise câțiva ani buni la căpătâiul copilului dintr-altă lume. Mut, orb, dar cu privirea agățată de lucrurile de dincolo de lucruri, copilul îi creștea sub ochi, precum creștea și neputința.

…

– Cu…b? Iliana clipi. – Uo… ro…ș…ș… Iliana rămase cu ochii deschiși larg. Cu inima chircită. – …șu..

…

Pentru prima oara, Iliana tăcu. Împreună cu puiul de om. Aveau de-acum să își vorbească mult. În lumea lui. Și-acum știu că ea avea să-nvețe-ncet înțelepciune o viață înainte. Și încă una.

[Poveste inspirată de Luca, 7 ani, diagnosticat cu autism, cu speranța că poate face un tratament care să-l aducă acasă. 27 iunie@19:00 Journey Pub. Un bilet cumpărat îl poartă pe Luca în călătoria spre: acasă.]

[Foto #1 © Timothy Archibald]

[Foto #2 Para Fernalia]