Era trecut un pic de zece dimineața. Minutele se dizolvau palid. Chiar dacă treceau zile ori nopți de când începuse căutarea, scurgerea lor părea că are o culoare alburie. Nici nu mai știa dacă era ceață sau timpul în sine prinsese culoare. Oricum, nu una care să-i placă. Putea să priceapă că albastrul are un rost, roșul la fel. Cel mai mult îi plăcea indigo, dar pe care-l găsea greu în jurul lui. Nici el nu știa de unde vine obsesia asta cu indigo. Era ceva ce nu mai văzuse din copilărie, când copia între două foi, una dintr-o culoare scursă din călimară pe-o foaie cerată, ușoară, dar pe care dacă o punea în lumină, vedea treceri de litere fugare în jus și-n jos, până când rămânea franjurată. Nu mai întâlnise apoi culoarea asta specială decât vara când se coceau vinetele. Îi provoca cumva un soi de liniște călăuzitoare, ca un far nevăzut. Își închipuia că-i luminează drumul și că oriunde apărea culoarea aceea, era semn bun. De ceva vreme, doar în închipuirile lui se mai ivea, așa cumva în centrul frunții, sau acolo de unde simțea el că lipsește farul. Timpul îl împresura, iar el nu-și găsea încă drumul drept.

Pereții culoarului pe care se afla purtau pete maronii care-i mâncau. Vopseaua scorojită obosise să tot arunce felii din zid pe jos. Zăcea mută, cu urme de culoare vag albastră. Toata clădirea în care intrase părea că geme sub pașii lui, de bătrână ce era. Se opri în fața unei uși cu bolta rotunjită. În dreptul ochilor lui era o gaură camuflată, semn că fusese odată un vizor, dar care nu mai funcționa. Apăsă scurt pe sonerie. Din capătul culoarului se auzi un foșnet, dinspre scara de incendiu, dar nu-i dădu atenție. Niciun zgomot din spatele ușii. Își puse degetul din nou pe sonerie și prelungi apăsarea.

– Hm?, păru că mormăie bâtrâna care stătea acum în prag.

– Bu-bună ziua! Nu înțelegea de ce se bâbâise, că bătrâna nu părea să-l intimideze.

– Bună ziua! Pe cine căutați?, întrebă femeia.

– Mă scuzați, mă numesc Pavel Pricopie. Îl caut pe Panait Pricopie, arhitect.

Femeia părea pierdută.

– Partenie? Poate-l știți de Partenie, că așa-i zicea lumea. Eu sunt nepotul lui.

Bătrâna nu zicea nimic. Îl măsura minuțios, cu privire foarte limpede, judeca el, pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Când își dădu seama de asta, începu și el s-o măsoare. Era ceva nelămurit în jurul ei, sau poate ea cu totul. Când o privea în ochi, bătrâna purta ani gârboviți în spate. Când își muta ochii ușor stângaci să nu pară că o privește prea direct, în față îi rămânea urma unui chip de nici douăzeci de ani, ori pe-acolo. O clipă doar, apoi pierea.

– Pavel, zici?, întrebă pe-un ton neîncrezător.

– Pavel zic, dar eu întreb de Partenie. Aici ar trebui să-l găsesc. Așa scrie în scrisoare.

– Scrisoare?, făcu ochii mari bătrâna.

– Da.

– Ia, nu mai bine intri tu un pic înauntru?, se dădu într-o parte și-l invită cu un gest vag, în timp ce-și încrețise fruntea roasă de curiozitate.

– Leonora Mărgărit, mă cheamă. Da’ zău dacă știu pe cine cauți!

– Nu se poate. Am venit aici când eram copil, dar atunci unchiul meu locuia în casa de jos, nu aici la mansardă, numai că jos e pustiu. N-am găsit pe nimeni. Aici, ce-am găsit fir de lumină pe sub ușă și-am sunat.

– Asta n-o cred!, zise bătrâna aruncând pe masă o batistă pe care-o ținuse până atunci mototolită în pumn.

Pavel amuți, văzând ochii bătrânei privindu-l fix. Bâigui ceva, dar renunță.

– Locatarii de jos fac un vacarm infernal toată ziua și toată noaptea. Nu-i chip să-mi trăiesc zilele care mi-au rămas liniștite.

Își mută privirea prin odaie și din nou îi apăru pentru o clipă un chip diafan de tânără cu părul lung, ușor ondulat care îi cădea jumătate pe un umăr, jumătate pe spate. Se scutură și își roti ochii în jur. Stătea la o masă ovală, unde-l invitase bătrâna și nici nu apucase să vadă bine unde intră. Văzându-l că privește masa, îi zise slab:

– Un cui n-are masa asta, să știi! Pic de fier n-a atins-o niciodată. Vezi tu piciorul ăsta frumos? E îmbinat într-altul și la fel și tăblia pe care-ți sprijini coatele.

Se uită mai cu băgare de seamă. Nu înțelegea cum putea o masă să se țină așa, fără cuie. Și observă că era aproape toată roasă de carii. Găurile mici mâncaseră în timp tot lemnul, că acum părea că cineva cu multă răbdare înfipsese multe ace în ea de lăsase urmele astea.

– Tinere, n-am ce să-ți ofer. Poate dulceață? Nu mai am șerbet.

Pavel zâmbi ascuns. Hm, șerbet.

– Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poate un pahar cu apă. Trebuie să dau de Partenie. Trebuie.

– De patruzeci și ceva de ani, băiete de când stau eu aici, nimeni n-a locuit jos cum spui tu. Iar înainte casa a fost părăsită foarte mulți ani. Zicea lumea că nu-i tocmai primitoare că una, că alta. În fine, prostii. Eu n-am plecat urechea la ele. Oameni fără minte. Dar eu tot nu pricep ce cauți.

– Am o scrisoare de la el și-acolo îmi scrie că locuiește aici. O mătușă îmi zisese că ar fi murit, dar eu am primit scrisoarea acum două luni. Uite! Are data poștei. Eu nu înțeleg. Ar trebui să aibă șaptezeci și șase de ani.

Femeia se uită cu luare aminte la scrisul de pe plic. Un colț de buze îi tresări ușor, dar și-l ascunse cu dibăcie în batista de pe masă. Scoase scrisoarea și dinăuntru alunecă și o fotografie veche. Partenie, pesemne, iar alături o femeie tânără șezând pe un scaun. O diademă îi separa părul ușor ondulat. Jumătate îi cădea pe umărul drept.

Pavel privi din nou în jur. Mobila tăcea acoperită de praf și vreme. Lipită de perete stătea o pianină. Simți că nu mai ieșise demult nicio notă din clapele ei. Apoi, un fotoliu sub un lampadar cu abajur din mătase căreia îi trecuse demult strălucirea, iar în celălalt colț al camerei o servantă prin a cărei vitrină se vedeau aliniate tacâmuri de argint, grele și un set de porțelan cu flori albastru-indigo.

Bătrâna dădea din cap, bălmăjind ceva de neînțeles. Ochii îi păreau văpaie, dar poate i se păru. Pavel oftă. Îi venea să plece, dar ceva îl ținea încă.

– Mai vin, poate vă mai amintiți ceva, îi zise bătrânei într-un final.

Se ridică. Văzu în trecere pe un colț al pianinei o fotografie ovală, înrămată. Avu impresia că timpul înțepenește în loc. În ea, o femeie, cu diademă în păr și o umbrelă de dantelă. Părea că se află într-un iarmaroc, în spate se vedeau călușei și un copil cu acadele. Se scutură. Era limpede, oboseala îl ajunse din urmă. Dădu să se scuze, dar abia îi ieșiră câteva sunete slabe.

Femeia se ridică, îi dădu scrisoarea înapoi și îl conduse. Nu mai rosti nimic sau poate c-o făcu dar doar cu ochii, după ce îl privi îndelung, clipi apăsat, ca pentru a-și amprenta imaginea lui pentru totdeauna în suflet și închise ușa.

Pavel își târî picioarele afară, fără voia lui. Ar mai fi vrut să stea, sa împartă chiar și tăcerea cu bătrâna. De frică să nu piardă scrisoarea, o vârî cu un gest brusc în buzunarul de la piept. Simți că e mai ușoară și căută să vadă de ce. Din ea lipsea fotografia. Se opri în loc și dădu să se întoarcă, desi ajunsese deja la capătul străzii. Se răsuci. Felinarele tocmai se aprindeau. Se întunecase brusc în seara asta. Ceasul arăta trecut mult de miezul nopții. O ceață alburie îi îngreuna pașii.

În capătul aleii, de pe scările casei coborî o femeie cu umbrelă de dantelă. Râdea zgomotos și se prinse iute la brațul unui domn în frac, joben și cu baston, care-o invită într-o trăsură.

– Nora, hai! Hai că ne-așteaptă toți, grăbește-te!

Jumătate din păr i se răfrângea pe umăr, în bucle.

[Foto © Stefan Killen]