Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: