– Iute, iute, hai!, îmi șopti Catinca în timp ce mă scurgeam pe lângă perete lângă ea. Acolo părea că mai e loc. Restul încăperii era înmuiată în lumină de lumânări mușcată din loc în loc de umbre tulburi.

– Eu am venit devreme, dar tot ce-am găsit lume adunată cu mult înainte. Ia zi, or mai rămas lumini aprinse? Se răsuci și-și aruncă ochii pe ferestruica tăiată-n patru de lemnul scorojit. Își miji ochii, pentru că lumina dinăuntru o împiedica să vadă mare lucru afară.

– S-a pus pe vânt năprasnic, Catincă. Eu vin din vale și m-a uscat pân-am urcat. Nu bate zăpadă, îți zic. Nici vorbă! Două nopți le-om trece cu șuierul ăsta uscat, dar nu cade. Ce-o aduce crivățul ăsta? Asta nu știu…

– Tu zi-mi dacă oamenii or stins lumină, cum o zis Moș Vitalie? Că de-aia n-o-nceput încă, mă-mpunse Catinca cu cotul colțuros, așa prin cămașă. Că-i noaptea din an a mai lungă.

– Catincă, tu! Abia pot vorbi de rebegit ce sunt! Mi-am pus felinarul prins în spate legat de sac. Cum treceam pe ulițe, oamenii stingeau tot. M-am grăbit s-ajung iute, cum mi-ai zis. Ia de-aci și desaga cu lumânări!, zisei stins.

Căzu un pic pe gânduri, apoi se scutură brusc și-mi făcu semn să tac. Oamenii se strânseseră în jurul lui Moș Vitalie care părea că se pregătește să rostească ceva, dar stătea cu ochii aninați în lumina focului, sprijinit cu o mână de toiag. Nodurile coșcovite ale mâinilor trădau vârstă înaintată, barba lungă și albă ajungea până la podea, dar Moș Vitalie avea cei mai vii ochi din câți văzusem eu vreodată și se mișca mai sprinten ca mulți dintre noi. Nimeni nu știa câți ani adunase moșul. Și când se mai trezea câte-un copil care n-avea de unde ști că nu erau bine primite întrebările astea, se pomenea cu fulgere în privirile oamenilor care-l mustrau că are așa curiozități. Și eu trecusem prin asta, ca de altfel, cred, toți pe care-i știam, și mai tineri și mai bătrâni.

După ce mi-am recăpătat suflul și m-am încâlzit, mi-am rotit privirea-n jur. Nu-mi dădeam seama dacă oamenii vorbeau sau nu. Un murmur părea că-i însoțește, deși toți își odihneau privirile-n jos tăcut, în foc. Și fiecare-și ținea lumânările-aproape. De jur împrejurul nostru grămăjoare de candele își așteptau rostul.

– Catincă, nu mă mai ține-așa! Zi, ce-i! Că-i prima oară că vin. Tăăăt nu mi-ăți da voie pân-acu’. Am făcut ce mi-ai zis, da’ nu mă ține pe jar, zău!, am îmboldit-o din nou. Vorbele păreau că mi se amestecă cu ceara din jurul meu și iau forme noi. Umbrele de pe pereți mă amețeau. Vuietul se întețise afară și încerca întocmai ca un musafir nepoftit și supărat să zgâlțâie lucarnele și ușa care se ținea bine.

– Șșșșștt!, se încruntă Catinca spre mine, făcându-mi semn să tac.

Deodată auzii vocea lui Moș Vitalie cu un sunet grav mai întâi, pornit cumva de dincolo de el, apoi molcom și adânc așa cum îl știam. Îmi fixai privirea pe el, însă gura lui nu se mișca. Eram cu totul convins că glasul lui se-auzea. ”Zare-napoi sub ochi vi s-așterne, nu zăboviți că-i soare mărunt. Acum e zgârcit, sub Lună, scânteie chircit. Și tace mocnit, dar nu pentru mult copleșit.” Mă surpinsei murmurând vorbele lui Moș Vitalie, de parcă le știam pe din-afară… ”Foc de la foc să s-aprindă, noapte să nu lase dezlegată, strop cu strop ceară să lege douăsprezece noduri, în douăsprezece zări, șase să lase în urmă cu trai bun trecut, șase să lege-nainte de-acu’, rază mare să crească pân’ s-o măsura ziuă cu noapte iar și iar.” Mă-ntrebam dacă Moșul cununa nopțile dintre ani, că așa răsuna vocea lui. Catinca, lângă mine, cânta nu murmura. Ochii-i erau închiși. Glasul îi crescu până-l întrecu pe Moș Vitalie și-o auzii cum n-o mai făcusem niciodată. ”Lună-mpreună, cu raza curată, învelește-n amintire an lăsat în spate și-nsoțește-n înoire cu belșug și roadă bună, soare nu abate de pe zile multe, ce-au să vie înainte. Străluce Lună cunună, ș-apăi lasă Soare, lume să-nvioare…”

Nu mai deosebeam lumină de umbre, de întuneric și vuiet de vânt aprig afară, de glas grav, adânc, de murmurul meu ori al altor oameni. N-am mai știut nimic de timp, ori de era zi sau noapte. Nu mi-am mai deschis ochii, n-am mai căutat să decifrez ce era bine de ținut așa. Nu mai eram și eram, toate dimpreună, în râul de foc care lega lumile. Lumânările se împuținau, semn că douăsprezece nopți se legau. La anul altcineva avea să stingă luminile în sat și să țină misteriile aprinse de veacuri.

[Foto sursă – flickr.com]