– Unde e? Trebuie să fie aici! Of, of!, aproape țipă Norgomi.

– Aici, aici!, strigă unul dintre ei, mai-mai să scape ochelarii de pe nas, săltând de fericire. Apoi, cu un glas stins: Aaaah, nu! Aici e altă poveste…

– Ce ne facem? Ce ne faaacem?, se încecă în necaz Grunri, acoperindu-i pe ceilalți cu vocea lui mai amplă decât înălțimea lui, cât un degetar.

Zarva umpluse toată încăperea în așa fel încât nu părea să mai fi rămas strop de aer neumplut cu zgomot învolburat de freamătul lor. Vocile se țuguiau una într-alta de parcă într-adins voiau să lege șoaptele și vaietele prelungi și să nu piardă nicio vorbuliță care s-ar fi putut dovedi crucială. Sfetnicii căutau, răsuceau, întorceau tot pe dos, nu lăsau la întâmplare nici o literă, ori vreun semn, chiar mai șters de tuș ori de cerneală. Se puseseră pe treabă, iar răspunderea de găsi cât mai repede cu putință, apăsa pe umerii lor pricăjiți, cât un munte pe spatele unor furnici. Totuși, erau gardienii celei mai mari taine, iar acum fuseseră puși în situația nemaivăzută de a-și justifica paza care nu fusese tocmai strașnică. Ca dovadă, secretul cel mai bine păzit alunecase dintre paginile cărții și, primejdie mare! Putea ajunge pe mâini nevrednice. Și atunci ce s-ar fi ales de ei și de toți copiii care visau noapte de noapte?

– Trebuie să găsim o cale, rosti din nou Grunri. Nu putem lăsa să scape cea mai mare taină din lume. Nu am fost puși degeaba să păzim cel mai grozav secret, ci pentru că am dovedit că suntem păstrătorii cei mai de nădejde.

Grunri avea barba cea mai albă. Piticii nu aveau vârstă, dar se ghiceau unii pe alții după cât de albiți erau. Cei mai de seamă se vede treaba că aveau bărbi lungi, bogate, dar mai cărunte. Așa era a lui Grunri. Iar la ultimul Sfat de Taină pe care îl ținură cu privire la soarta Lumilor, toți piticii se puseseră de acord ca Grunri să le fie căpetenie. Avea tot ce aveau ei nevoie ca să îi cârmuiască. Era înțelept, spunea cele mai întortocheate ghicitori, de-i punea zile în șir pe gânduri, avea vocea adâncă, de le ciulea urechile tuturor pe loc, iar când rostea ceva parcă se împământa. Lumea prindea rost cu fiecare vorbă a lui. Mai presus de orice însă, când vreuna dintre povești o mai lua razna și se mai trezea, rar ce-i drept, că știa Grunri să le țină în frâu, să zburde dintr-un tărâm într-altul, eh, atunci Grunri făcea ordine din două mișcări, așa încât rostul lumii să nu fie tulburat. După două sau trei încercări grele, în care piticii se luptaseră din răsputeri să țină orânduiala, când se pomeniseră că Stihiile o luaseră la goană și ba pârjoleau, ba potopeau, ba înghețau tot ce le stătea în cale pe tărâmul altor basme în care se abătuseră nelegiuit – și nu pentru că se rătăciseră, ci pentru că voiau să calce granițele până la capătul lumii – ei bine, trebuiră ei de câteva ori să se prefacă în uriași, iar asta se întâmpla foarte rar. Însă Grunri, care îi chemase pe toți piticii din Subpământ la luptă împotriva neorânduielii, care era în primejdie să arunce toată lumea știută într-o negură, în care oricât s-ar fi preschimbat ei în uriași falnici, nu ar fi izbutit să îi doboare, mai ales că aceștia aveau obiceiul de a-și împreuna puterile cu balauri, jumătăți-de-om-jumătăți-de-fiară și îndeosebi căpcăuni.

Acum era grav. Pericolul nu venea de la răzvrătiți pe tărâmurile lor care voiau să rupă zăgazurile, ci de la Hel mai ales, care pesemne căuta răzbunare pentru atunci când Grunri și oastea lui de Pitici-Uriași o aruncase în genunile Subpământului. Grunri simțise că pământul fierbea de la o vreme, iar din când în când tresălta, de ca și cum cineva bătea din picior a nerăbdare… Tare îi era teamă că Hel ardea să iasă acum să-și răzbune mândria de a fi fost înfrântă de niște nimeni mărunți cândva și să-i facă scrum.

Făcu sfat în seara aceea, pe loc, acolo printre sutele de cărți legate în piele, revărsate care încotro. Nu mai era vreme de pierdut. Piticii bocănitori ziceau una, mărunțeii alta. Zumzăiau și căutau frenetic încheierea poveștilor și… nu era de găsit! Grunri își mușca barba și mormăia că venise clipa în care Hel căzând în cazanul Subpământului urlase cu ultimele puteri că va veni vremea când ea va sfârși poveștile pe lumea asta, iar atunci va fi prăpăd. Gwydion, magul înțelept, veghease atunci, că doar el îi dăduse sarcină să învingă pe Hel și-i pusese pe el și pe oștenii lui, pitici de nădejde, să păzească cu sfințenie fiecare filă în parte în fiece noapte, fără cusur, și să se încredințeze că totul rămâne neschimbat, altfel Ordinea Lumii avea să se tulbure și urmau șapte ani de beznă rea, în care s-ar fi aflat sub stăpânirea Făpturilor Fără Nume.

– Zic să chemăm cu mic cu mare și pe piticii din Regat, zise ferm Zorlun, privind pe fiecare în parte în ochi.

– Așa e, așa e!, răsunară ca un ecou Vuik, Kerlum și Hael.

– Doar oastea noastră de Subcolină nu-i de-ajuns! Hel o s-arunce urgia pe noi, continuă Zorlun.

Grunri, așezat pe un scăunel mai sus decât ceilalți, tăcea și-i asculta adânc pe fiecare. Din când în când trăgea aer adânc în piept și-i dădea drumul de parcă voia s-arunce o greutate nevăzută de undeva din adânc. Bombănea și le dădea dreptate fiecăruia.

– Eu nu cred că putem să ne batem cu Hel așa…, rosti pițigăiat Horli, după care își înăbuși ultimele silabe.

Toți ochii aruncau foc în Horli, care se chircise aproape. Grunri ridică brusc ochii de deasupra pipei.

– Ia, zi, dar cum crezi tu că izbândim?, se sumeți Zorlun către Horli, care se făcea din mic în și mai mic, că părea că dispare. Horli vorbea rar, nu numai pentru că râdeau toți de el, că avea voce pițigăiată, ci pentru că știa să spună lucrurilor pe nume și văzuse că asta nu prea place celor din jur, așa că băgase el de seamă că era mai bine să tacă. Iar din când în când, doar dacă simțea el că ia lumea foc, atunci vorbea. Chiar și așa, avea impresia că vorbele lui picau ca toporul în moalele capului, dar avea mulțumirea că, într-un fel și în cele din urmă, ajutau.

– Horli grăiește cu minte, zise Grunri. Oricât de mulți am fi, chiar și cu oastea din Regat, nu o putem răpune pe Hel. Dar am putea chema altfel de ajutoare, pe puterea lui Hel, și-atunci ne-om lupta în luptă dreapta și pe potrivă. Am să-l convoc pe Gwydion cât de curând să ne sfătuiască cum să pornim la drum. N-avem multă vreme de pierdut. O noapte și-o zi, căci mâine noapte vor dori copiii să citească povești și vor descoperi tot necazul. Noi vom avea atunci două lumi de vindecat, a noastră și a oamenilor. Ori asta-i treabă mult peste putința noastră. Noi suntem gardienii tainei din povești. Mai departe puterile noastre sunt depășite. Nu trebuie să lăsăm să se ajungă acolo. Cu foarte mic, cu mic și cu un pic mai mare, așa cum suntem noi croiți, avem o însărcinare mare, cât să nu se ducă rotocol într-alta și mai mare, pe care noi n-o vom mai duce. La treabă, așadar!, îndemnă Grunri ferm. Încetați să mai căutați capătul poveștilor. E limpede c-a fost furat de Hel. Toți căpcăunii ei vor căuta filele goale lăsate-n voia sorții. Și-atunci să te ții nenorocire! E nevoie acum să căutăm ajutoare care să ne sprijine s-o răpunem. Întoarceți deci fiece pagină oricât de roasă și-ngălbenită și chemați din ele la luptă de la cel mai mic solz de pește, tăune ori vultur sus pe cer și dimpreună pornim la drum.

Cât ai pocni din degete, piticii se înturnară la cercetat file de poveste de nu rămase una nerăsucită, și-așa se puseră pe strâns pene de corb, albine, păsări cu grai de om, frunze cântătoare, omuleți de prin văgăuni, până la ființele apelor ori uriași ce trăiesc în vârf de munte și țin stelele.

Ce-a fost în noaptea aceea, puțini au curajul să povestească, cu atât mai puțin noi aici, căci o taină e-o taină până la capăt. Când oastea, plâpândă la prima vedere, se înfruntă cu urgiile aruncate de Hel peste lume, părea că-s doar două clipe în care totul s-ar fi cufundat în cei șapte ani de întuneric, atâta de cruzi și răzbunători erau. Dar istețimea lui Horli de a se lupta într-alt fel decât cu forța îi răpuse pe Hel și oastea ei de păcură mai iute decât ar fi nădăjduit. Pe când toți fremătau printre filele cărților căznindu-se să le găsească sfârșitul ori ajutoare, Horli cu pana înmuiată-n cerneală aduna una câte una și o rânduia înapoi pe raft, nu înainte însă de a scrie pe ultima filă: Sfârșit. Dacă știa el că asta o să-i năucească pe căpcăunii lui Hel când se puseseră pe înfulecat povești, probabil n-o vom ști niciodată, căci numai la asta nu se-așteptau nătângii.

Ce știm este că totul e rostuit întocmai cum trebuie să fie, că noaptea următoare și cea de pe urmă și până-n zilele noastre și-au urmat firesc înlănțuirea, așa încât cine citește acum povești fie-și găsește încheierea-n ea, fie și-o caută într-alta, căci ele nu s-or sfârși acum nicicum.

— SFÂRȘIT —

[Foto via art-of-ahonore.blogspot.com]