– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

[ Foto (c) Alexandru Baboș]