Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.

%d bloggers like this: