O priveam cum atinge faldul umbros pe care-l făcea țesătura răsfrântă. Gestul șovăia cu grijă umplută de frică aproape, ca să se înmoaie apoi în cea mai caldă atingere, de parcă reînvia strămoși sau chiar pe ea însăși dintr-o altă viață. Nu mai vorbea de când i se prăpădise ce-i era cel mai drag pe lume. Trecuseră câțiva ani. Când se-ntâmplă, atâta de împietrită fu, că nu mai avu glas să dea nici durerii. O înghițise pe dinăuntru și pe ea. Se descompuse în tăcere. Rând pe rând își pierdea din ființă, că unii oameni ziceau că și-ar pierde curând chiar și umbra, dacă nu se petrecu și asta deja.

Mult timp nimeni nu putu să schimbe o vorbă cu ea. Ședea în liniștea cea mai deznădăjduită, întreruptă din când în când de-un foșnet de poale care-i atingeau una-alta prin tindă. Mai cu seamă înspre primăvară prinse de vreo doi, trei ani să poarte însă haine de sărbătoare într-alte zile decât cele rânduite. Nimeni n-o mai întreba nimic demult. Părea că în zile mai cu soare se-nfășura în straie scumpe, unele chiar bătute cu fir de argint, de-ți țintuia privirea. Nu ținea socoteală de-i zi de lucru, ori duminică. Într-altele, în care norii întunecau zilele cu ploaie măruntă, se-nveșmânta în ie cusută cu calea-nfurcată, ori râuri șerpuite. Măicuța Radovița ce-mi zise-ntr-o zi:„Tiiiii, fetică, Aristița-ncepu a vorbi prin semne. Tu, ascută-mă bine, îi cum îți zic. Aristița o fi muțit, dar îi vorbește trupul cu fiece vâlnic de-l pune pe ea. Toate-s împodobite cu alesături. Auzi, tu? Și niciuna nu-i la voia sorții. Își pune grai viu în ea. Pasămite să-și zică durerea.”

De când îmi zise maica așa, priveam mai cu luare-aminte la ce purta Aristița ori de câte ori era fie vreme bună, fie rea, fie că se schimba cerul și chema a iarnă, fie că se topeau merii ninși în vântul slab de primăvară. Acum, mai mult ca oricând, priveam cu mai multă atenție la felul în care Aristița venise la șezătoare cu catrință aleasă, cu împodobeală fină, dintre cele rar văzute. Avea părul bogat și greu, adus într-o parte și prins în coadă împletită de-i curgea val până la mijloc, pe care-i ședea brâu cusut cu mărgele scumpe, cusute mănunchi una în cealaltă cu migală, toate unduind în buchet bogat. Anul vechi se-mpreuna curând cu cel nou, ori Aristița, citii eu bine, veni cu ie cu coarne de berbec să facă trecerea dintre ani străvezie. Dar ce-mi fură privirea fu catrința grea de catifea.

Ce văzui atunci, n-aveam să am parte prea curând, dacă-mi era dat să mai văd vreodată. Mărgelele cele mai subțiri se-mpleteau cu pietre ușor lucitoare care parcă izvorau din țesătură. Nimic nu te chema cu forța. Și totuși nu-ți puteai lua ochii de la ea. Când privii mai cu băgare de seamă, nu știu dacă însemnele cusute pe țesătura întunecată erau aievea ori mi se păru, dar mă făcu martor la poveste nemaivăzută în care prinseră de se-mpresurară unele-ntr-altele până-n alte vieți. Părea fir ne-ntrerupt de poveste-ncepută într-alt veac, dar care fără-ndoială că se ducea într-altele de-acum înainte, fără să fie nevoie să-și zică altfel, decât în limba asta cunoscută cumva pe dinăuntru și dintotdeauna.

Încercai să-i văd chipul și să citesc dacă pe adânciturile lăsate de durere mai întrevăd și alte înțelesuri. Ori, nu. Aristița-și înmuiase chipul și odată cu el și durerea în spumă albă de maramă din borangicul cel mai nepământean. Am priceput atunci că oricât aș fi căutat, n-aveam să citesc mai bine semnele, ca pe cele pe care le deslușeam în veșmintele purtate în tăcerea cea mai grăitoare.

În urma pașilor ei se năștea veac viu din grai ales.