Cu ochii lipiți de lacrimile neplânse care lăsau pleoapele perdea grea că abia avea o ferestuică prin care să întrezărească ce scrie, apăsa îndărătnic cu vârful tocit pe foaia îngălbenită fără încetare. Cum n-avusese nicicând vreun suflet căruia să i se împartă, ori vreun duhovnic căruia să-i deșerte din greutățile ce-i apăsau simțirile, foaia aceea roasă de vreme, îi era și una și alta.

De vreun suflet oarecare sau chiar apropiat îl îndepărta frica să nu-i târnosească cele ce-i erau sfinte în cele mai adânci unghere, unde numai Dumnezeu avea vreodată voie să bată la ușă. Iar de duhovnici nu-i dădea sufletul, căci ori de câte ori și-l adăpostea în biserică, îi părea vocea de Sus mai limpede când îi șoptea lui, fără misiți. Vorbele lui erau mereu mai legate când și le înălța nemijlocit în ceruri. Așa, altul, oricât de uns cu har și cele sfinte ar fi fost de la Domnul, i-ar fi înnodat cele de prin suflet ascunse, că nici el n-ar mai fi crezut în ele, darămite în cele de Sus.

Cu ochii sărați, Gruia scria neobosit, și nu dindărătul ființei lui, ci de undeva chiar mai departe, poate de dincolo de a se naște. O viață nu-i fu de ajuns să zică ce-l împingea sufletul, iar acum, acum că era dinainte să-nchidă ochii, chiar el se puse cu vreme în urmă, nimeni nu-și mai amintea de când – unii ziceau că de ieri, de alaltăieri, alții îl știau de o viață așa – se puse prin urmare pe scris neîncetat.

Măruca ce-i mai lăsa pe marginea mesei câte un colț de pâine și o cană cu apă și mereu, dar mereu îi aprindea câte o lumânare, chiar dacă cea de dinainte nu se topise toată. Lumina n-avea voie să se stingă. Așa o rugase Gruia în cea din ultimă zi, când îi mai rostise în grai vorbe vii. De teamă să nu-l ia îngerii mai iute decât avea el să isprăvească, o pusese pe Măruca să se jure pe ce-avea mai sfânt că n-avea zi de la Dumnezu cumva să uite să treacă pe-nserat să schimbe lumânarea. Aprinsese dintre cele din ceară groasă care ard anii greu, să-l țină, că și el avea de zis multe. Zile ce nu mai avea Gruia îndeajuns.

În vârful picioarelor goale, ca să nu facă zarvă mare, Măruca venea seară de seară cu lumânarea și cu cele câteva de-ale gurii, mereu cu ochii plecați, cu frică să nu facă zgomot nici căutătura ei și să-l tulbure pe Gruia. Își lăsa încălțările afară, pe prispă și pășea pe podeaua de lemn rugos ale cărei așchii răzvrătite îi mușcau tălpile. Nicio scoarță nu le acoperea până la odaia lui Gruia. Lumina cădea la apus în așa fel, că atunci când Măruca deschidea ușa i se înfățișau pe peretele din fața ei, trei umbre și toate trei cât Măruca.

Gruia nu-și ridica ochii, nu se clintea. Nu se auzea decât scrijelitura ușoară pe foile bătrâne, pe care scria fără oprire. După ce trăgea o dată aer în piept, cât să-i țină până iese, Măruca pășea mai adânc în odaie, cufundându-se și mai mult în umbrele ei, cele trei. În mijlocul lor, îndărătul unui smoc de busuioc uscat, privea o icoană mai bătrână decât sfinții. Așa-și făcea curaj să intre în fiece seară Măruca, din lumea ei simplă, cu găini de jumulit, copii de-îngrijit și trebi de-ale casei pe un tărâm ca de pe lumea cealaltă, încremenită, și în care Gruia se încăpățâna să reziste doar cu apă, pâine și lumină.

Anii îi curgeau bătrân peste umeri. Măruca nu și-l amintea pe Gruia tânăr, de parcă se născuse cu toate bătrânețile de tânăr. Și poate chiar și era așa. Și ea, dacă-și amintea bine, avea ani înșirați bine în urma ei, numai că nu i se citea nici pe chip și nici pe trupul tânăr, în ciuda vârstei. Și poate nici nu erau câtva zile de când venea la Gruia, dar nicicum n-ar fi putut spune că ar fi fost altfel.

Lăsă ulciorul cu apă care făcu un zgomot surd când se întâlni cu lemnul moale al mesei. Măruca se-ntoarse și învârti cărbunii încinși în vatră. Avea să fie ger și noapte lungă cum nu se mai pogorâse vreodată, așa îi spusese Gruia, când încă mai vorbea cu oamenii și nu se pusese încă pe scris mut. „Mărucă, ascultă! zicea el, să-ntorci în jăratic! Altfel, înghite noaptea totul și-apăi ăi fi trăit toate viețile astea degeaba, auzi tu, Mărucă?”, îi tot zicea Gruia în vremea din urmă, iar Măruca nu pricepea multe din ce zicea. Viețile? Toate viețile? Cum așa, toate? Se frământa clipe-n șir când auzea, apoi își vedea de gospodărie, că nu era prima oară când părea că Gruia rostea vorbele ca din ceruri, ori de undeva de unde ea n-avea cum pricepe ușor. Vorbe de oameni bătrâni, își zicea ea. Își scuipa-n sân, că nu era sigură de unde veneau toate astea, ș-apoi își vedea mai departe de-ale ei.

Veni Măruca și a treia zi, sau cine mai știe a câta, și când intră în odaie își întâlni din nou surorile-umbre, mai trase o dată adânc aer în piept și se-ndreptă către masa peste care era aplecat Gruia. Numaidecât se repezi să aprindă lumânarea care abia-și mai clipea ultimele licăriri, că Gruia căzu cu capul peste vrafurile de foi răscolite și plecă mut dintre cei vii. Brațele îi odihneau peste ele. Capul se rezema într-o parte cu ochii închiși peste toate viețile trăite.

Din cele trei umbre Măruca deveni una și-n ea s-așezară și viețile lui Gruia. Cu scânteie în suflet, își trase un scaun lângă el, fără să-și usuce lacrimile, apucă pana care încă stătea între degetele încovoiate ale bâtrânului stins, luă ultima foaie pe care Gruia scrisese… lumina, pe ea s-o hrănești cu lumină…și se puse pe scris de veghe.

***

Pe prispă începură să se audă pași. Pe-nserat. Măruca ședea neclintită și așternea cu pana lui Gruia foi peste foi. Chiriac venise cu pâine și apă. Și-o lumânare aprinsă.

[foto via Arula Ratnakar]