Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

[foto (c) Vladislav Pantic]