Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările.

Cu ele am unit noaptea cu ziua. Am sfidat sfatul de a nu zbura aproape de soare, ca să nu-mi fărâmițez urmele de om, ci m-am topit în jarul înaltului, iar aripilor frânte prima dată le-am dat brânci să zboare și mai vârtos a doua oară.

Oricât m-ar fi înfricoșat strivirea din cădere, m-am încrezut orbește că mă renasc din apă sfetită cu cenușă.

Când m-am înălțat dincolo de zarea zeilor, nu s-a-ntunecat cerul a nesupunere ori îndrăzneală, ci s-a ivit în toate cele patru zări și una-n plus, sus, sus, ce nu e de văzut decât când zbori și înăuntru și-n afară și înconjori teama de mai departe cu tine împrejuru-i.

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările. Cu ele am topit vecia în acum.