Se întunecase surprinzător de devreme în seara aceea. Clipisem, iar când am deschis ochii întunericul îmbrăcase ziua cu haină pâcloasă. Felinarele nu mă ajutau, făceau ca lumina, și așa puțină, să se amestece lăptos cu o lapoviță încăpățânată. M-am strecurat sub copertina unei prăvălii care, se vede treaba, închidea mai târziu. Nu știu ce așteptam, că vremea ar fi trebuit să-mi împingă pașii mai iute înspre casă. Însă noaptea și ceața asta alburie mă amețeau. Știam că plecasem de pe Zefirului pe la două și jumătate cu gând să mă opresc la cafeneaua lui Șamalian și apoi să trec pe la poștă să ridic un colet fără expeditor. Mă perpelisem toată noaptea. Niciodată nu se mai întâmplase așa ceva. Cum fără expeditor? Toate adresele erau atent scrise, ca nu cumva vreo literă scrisă greșit să încurce poștașul. Ieri seară însă, mă tresisem cu un aviz sec vârât grăbit în cutia poștală. Când m-am dus să verific corespondența, portarul îmi aruncă o privire mai lungă decât de obicei și mă măsură ca niciodată din cap până-n picioare, deși stăteam la numărul șapte pe strada Vișinilor de cinci ani.

Am auzit un scârțâit slab în spatele meu, ca al unei uși din care doar o balama ruginise, cealaltă se încăpățâna într-o soartă inutilă. Mă-ntorc și văd că anticariatul domnului Spânu era încă deschis. Am intrat și m-am scuturat ușor de stropii de apă care apucaseră să se prindă de pardesiu. Deja lumina slabă și galbenă mă încălzea. Mă mișcam ușor în spațiul îngust. Întotdeauna cred că și praful își are rostul lui printre cărțile așezate cuminți pe rafturi, așa că mă străduiam să nu-l tulbur. M-am apropiat de scara în spirală care ducea sus către volumele mari, legate în piele. E un fel de culcuș acolo sub scară unde îmi place să mă adun mereu când mai intru aici. Pare ferit de priviri, ca înăuntrul unei scoici învelite de curbura scării într-un soi de mantie. Cine știe? Poate chiar sunt invizibil când mă ascund acolo.

M-am așezat pe fotoliul ros de molii și am închis ochii. Așa îmi place cel mai mult să simt mirosul cernelii vechi printre filele galbene de cărți care așteaptă să fie aerisite de ochi noi. Mereu aud mai bine când închid ochii și ai zice ce să aud, că un anticariat pare liniștit, însă foșnetul cărților răsfoite vorbește multe. Când am redeschis ochii pe raftul din dreapta mea îl văd pe Dante. Mi-a astras atenția. Infernul era despărțit de Purgatoriu și Paradis. Între ele cineva rătăcise Gargantua. Am zâmbit, dacă cineva a făcut-o înadins, avea umor. M-am întins către Infern și-am apucat cotorul cărții. O ediție din ’32 cu paginile tăiate strâmb, ușor fărâmicioase, copertă texturată, puțin aspră la atingere. Am început s-o răsfoiesc încet, tot cu ochii închiși, ca și cum prelungeam lectura ei cu toate simțurile, mai puțin cu ochii. Când am simțit foaia mai netedă, i-am deschis. Ilustrațiile mă trimiteau la niște cărți din copilărie cu Apolodor Împărat pe care nu le mai văzusem de atunci. Erau atât de hipnotizante, că m-am adâncit în lectură. La Cântul III, Poarta Infernului, Trecerea Aheronului am simțit că alunecă ceva din carte. M-am aplecat. La picioarele mele stăteau trei foi împăturite în patru. Le desfac și citesc: Le poète à sa muse, à S. D., pe ce-a de-a doua era scris simplu à S. D. Pe cea de-a treia, cu o caligrafie nu mai puțin desăvârșită ca primele două, însă cu un scris ușor diferit, scria Lis à elle même. Glose. Nu eram sigur de lis, părea un fel de opt alungit, ca o literă dintr-un alt alfabet necunoscut. Iar, în dreapta jos toate erau datate decembrie 1955. M-am simțit brusc un invadator. Nu apucasem să citesc încă scrisorile, dar simțeam că intru într-un soi de intimitate nepermisă, primul semn că alunecam într-un fel de iad dulce, căruia îmi era greu să-i spun nu.

M-am lăsat din nou în fotoliu, ținând volumul strâns în mână și ascunzând cele trei scrisori printre pagini. După câteva clipe, am decis să mă ridic. M-am îndreptat către anticar cu toată Divina comedie, plus Gargantua. Ar fi rămas stingheră. În plus și ea era o ediție rară din ’41 și nu i-am rezistat. În timp ce plăteam, urmăream cum pune volumele unul peste altul și-mi mușcam buzele de teamă să nu alunece scrisorile. Mă voiam plecat cât mai repede, să nu mă ia nimeni la întrebări despre scrisori. Cine știe? Poate că anticarul se trezea foarte zelos să încerce să le returneze. Deși, cui? Că doar nu erau semnate, nu mai vorbesc de plic sau vreo adresă. Am plecat și, ieșind, m-am afundat mai adânc în pardesiu și mi-am acoperit mai bine fruntea cu pălăria. Nici eu nu știam de cine mă feream.

M-am trezit însă că mă îndreptam către casă, când mi-am amintit că plecasem de fapt la poștă să ridic coletul fără expeditor. M-am răsucit brusc și-am luat-o pe scurtătură pe strada Timpului care dă mai repede în Popa Nan, sperând că poate mai prind pe cineva la poștă. Ceasul îmi arăta ora patru și refuzam să accept întunericul care îmbrăcase străzile. Trebuie să mai găsesc pe cineva, îmi spuneam în timp ce grăbeam pasul. Am ajuns în vreme, deși poștărița numai de mine nu avea chef, când am intrat. M-a privit sec peste ochelari și m-a chemat înăuntru. În timp ce semnam de primire, se mișcă foarte încet și, în cele din urmă, îmi aduse coletul. Mă uit pe el și citesc: Pentru M. V. de la S. D.  …S. D.? Nu cunoșteam pe nimeni cu inițialele astea. Pachetul nu era nici mare, nici greu. Mă hipnotizau inițialele. Erau identice cu cele pe care le țineam acum la piept din cărțile de la anticariat. Privirea poștăriței care se uita când la ceas, când la mine cu o uitătură obosită, m-a împins afară. Începuse să plouă și mai tare. Când dădui să traversez, trotuarul era strâmt și nimic nu semăna cu intrarea în Poștă. Mă uit mai bine, casele din jur erau altele decât cele pe lângă care trecusem. Nu înțelegeam nimic. Mă uitam nedumerit în stânga și-n dreapta, când mă șterse în grabă un trecător mai în vârstă cu o barbă foarte lungă și complet albă. Îl întreb repede:

– Mă scuzați, pe ce stradă suntem?

Îmi răspunde grăbit, ferindu-se de ploaie:

– Suntem pe Hiramului. Dar de ce? Nu vă simțiți bine?, mă întrebă vădit îngrijorat.

– Sunt bine, nu-i nimic. Mulțumesc, i-am răspuns slab, întorcându-mă și lăsându-l în spate nelămurit. Am mai făcut câțiva pași și simțeam cum nu mă mai ajută picioarele. Aproape că împietream cu fiecare pas, deși aș fi vrut să-i iuțesc cât mai repede și să ies din încâlceala asta. M-am oprit, n-aveam încotro. Tot trupul refuza să se miște. M-am adăpostit sub un acoperiș mai generos.

– Aveți un foc?, mă întrebă o domnișoară mignonă cu o pălărie cu boruri largi și o fusta foarte amplă cu buline mari.

Cine fumează pe ploaie? Era tot ce-mi trecea prin cap. M-am bâlbâit. Am scos până la urmă un chibrit și i-am aprins țigara.

– Urâtă vreme, nu-i așa?, continuă ea din umbra felinarului. Doar ochii îi străluceau.

– Am ieșit un pic. E prea mare vânzoleala acum în cazino. V-ați rătăcit?, mă întrebă iscoditor.

– Nu, doar m-am adăpostit un pic de ploaie. I-am răspuns cu jumătate de gură.

– Văd că n-aveți chef de vorbă. Se întoarse către trotuar și mă lăsă în pace, spre ușurarea mea.

M-am hotărât să plec, chiar așa cu nicovalele în picioare cum mă simțeam, numai să nu-i mai vină idei să mă întrebe altceva. Nu-mi pica bine deloc. Nu știam unde sunt, dar nu voiam să par neajutorat. Făcusem un pas mare peste o baltă și când să o sar cu totul, mă întrebă:

– De ce nu spuneți că o căutați pe Sandrine?, îmi șuieră clipind a înțeles.

– Sandrine?, am bâiguit înțepenit.

– Da, Sandrine. Sandrine Demetriade?

Nu eram în stare să rostesc nimic. Piciorul îmi căzu în mijlocul bălții. Sandrine? Îmi suna cunoscut. Și totuși nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Sandrine… Demetriade… S…D?

M-am răsucit peste baltă să ajung din nou la ea. Când am sărit pe trotuar din nou, dispăruse.

 

Fragment din povestirea Scrisoarea, din volumul recent lansat Kaleidoskop. 

Cartea a fost publicată la Editura Tritonic și se găsește în librării și aici: Kadeidoskop Andra Samson Editura Tritonic 2019

 

[foto (c) Andra Samson]