Când vântul dulceag a început să mă smulgă din visarea în care mă topisem cu zeci de ani în urmă, culorile în care trăiam începură să se apropie una de cealaltă ca într-un caleidoscop.

Ar fi vrut să se amestece, dar ceva le reținea la marginea ochiului rotund al telescopului-jucărie. Se respectau sfios una pe cealaltă, dându-și locul cuvenit în abisul amintirilor.

Pluteam încă în apa care se învolbura liniștit, mai curând tulburate sub o greblă care piaptănă ușor noianul de culori, s-o găsească pe cea mai limpede. De departe însă totul devenea nebulos, ca lumina care face și mai mult întuneric în jurul ei, în noapte.

Odată mă-ntâmplam aievea, demult de tot, când nu eram doar o culoare. Acum mă pierd în telescopul-jucărie al celui ce m-aduce iar la viață. Doar că nu-s eu, ci cel ce vrea să mă prefacă-n el, un altul decât cel de-acum.

Culorile-amintiri se văd doar sub lupa ochiului-lumină.

[foto (c) Alexander Jansson]