Nasruddin, nebunul înțelept, fu invitat de către bătrânii satului să vorbească oamenilor în templu trei săptămâni la rând.  Nasruddin, care de altfel avea multă înțelepciune de dăruit, nu își bătu capul foarte mult să-și pregătească predica. În prima dimineață, stând pe treptele templului, pufni scurt și se hotărî să scape din încurcătură astfel:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

– Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.

Atunci Nasruddin își aruncă roba pe un umăr și zise:

– Înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși pe ușă.

Oamenii deveniră curioși și, când sosi vremea peste încă o săptămână să vorbească din nou Nasruddin, chiar mai mulți se adunară. Din nou, Nasruddin nu se obosi să-și pregătească gândurile pe care avea să le împărtășească oamenilor. Se aseză în fața lor și îi întrebă.

– Credincioșii mei dragi, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data aceasta oamenii se opriră și ziseră:

– Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!

Bătrânul Nasruddin nu clipi deloc, își aruncă din nou roba pe un umăr și zise:

– Ei bine, înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși nestingherit pe ușă.

În dimineața celei de-a treia săptămâni, Nasruddin nu era câtuși de puțin mai pregătit decât fusese în primele două dăți. Păși cu încredere în fața oamenilor și îi întrebă încă o dată:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data asta oamenii își făuriră un plan. Jumătate dintre ei spuseră: „Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.”, iar cealaltă jumătate se ridicară și spuseră: „Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!”.

La auzul vorbelor, bătrânul Nasruddin rosti:

– Atunci dacă aceia dintre voi care știu vor spune acelora dintre voi care nu știu, înseamnă că nu e nevoie de mine aici.

Zicând acestea, bătrânul își aruncă încă o dată roba peste umăr și părăsi templul.

[foto (c) via aysun.pinterest]