Iarek

de Gabriela ȘTEFĂNUCĂ

O nouă poveste plămădită în cadrul Atelierului de creativitate prin scriere în cheia celor cinci simțuri, pe care l-am susținut la Fundația Calea Victoriei, își face sălaș aici. Am bucuria de a găzdui această poveste și de a vă invita la o cheie de lectură senzorială multiplă. Povestea de ieri e aici. 

 

Trăise în stepă aproape douăzeci de ani, departe de progresul lumii civilizate, se luptase cu pornirile lăuntrice de a abandona aceste pământuri dușmănoase care nu acceptă decât sufletele tari. A fost nevoit să se obișnuiască repede cu iernile uscate cu vânturi tăioase și puternice, cu veri scurte de o lună sau două când abia apuca să-și umple inima de căldura razelor de soare, când puținii pomi fructiferi abia aveau răgaz să-și vadă fructele coapte, dar fără aroma celor pe care le cunoscuse înainte de a se muta aici. Îi era dor de pielea catifelată și aroma îmbătătoare a caiselor, de gustul dulce al cireșelor de mai, de pulpa zemoasă a piersicilor. Toate astea erau undeva adânc dosite în perdelele groase ale memoriei.

Era un zbucium înlăuntrul lui la fiecare sfârșit de vară. Dar de fiecare dată își mai îngăduise încă o ultimă încercare de a rezista. Iar stepa îi dovedea de fiecare dată cu pricepere că acela era locul unde trebuia să se afle, iar încercările erau pe măsura priceperii lui. Stepa era astfel darnică cu Iarek.

După război se căpătuise cu o operație la piciorul drept care îl împiedica să se deplaseze repede, să care greutăți mari sau să se urce la înălțime. Nu aveau un doctor acolo la ei în sat și cele zece, douăsprezece familii care rămăseseră erau nevoite să facă un drum de două sute de kilometri până la comuna cea mai apropiată. Iarek nu s-a gândit niciodată că acele junghiuri pe care le simțea tot mai des la spate pot fi de la acea operație. Într-adevăr, la externare doctorul i-a prescris controale anuale, dar el le-a ignorat gândindu-se că sunt niște mofturi.

***

Își făcuse un fel de unguent din ierburi sălbatice și cochilii de melci după o rețetă știută de el, iar seara înainte de a adormi soția lui Aria îi masa locurile dureroase. Cu palmele ei iubitoare îi simțea fiecare tresărire a mușchilor și doar așa știa cât de mult îl doare. Iarek își reținea orice reacție, nu voia ca nimeni să știe durerile lui ascunse. Ar fi vrut să fie mai deschis cu ea, să o lase să îi poarte o parte din povară, dar …

Când îl atingea, un fior îi străbătea pielea uscată și se urca până în orbite, luându-i pentru o clipă vederea. Își închidea ochii și se lăsa în voia instinctelor – cu mișcări circulare așternea crema pe piciorul strâmb,  iar apoi degetele ca niște furnicuțe umblau grăbite de a lungul coapsei, de sus în jos până ce pielea devenea elastică. Mâinile ei mici frământau apoi cu blândețe carnea până la os, se urcau pe șold când durerile creșteau și îl simțea pe Iarek încordat. Știa de mult că este bolnav și că suferă în tăcere, trebuia ajutat imediat, căci altfel la vârsta lui se putea oricând rămâne la pat.

“L-aș îngriji, nu ar fi asta grijă, dar teama mea cea mare este că nu va rezista el toată ziua să șadă în pat. Se va enerva cu siguranță, ar face tot posibilul să iasă în cârje, să se târască ca un vierme pe pământ numai să simtă vântul ăsta aspru, să îl ude puțin ploile de toamnă. I-au intrat în sânge pământurile asta sterpe. Până și noroiul îi este drag… Trebuie neapărat să aduc un doctor aici cât mai repede.”

Iarek se simțea mult mai bine și ar fi vrut ca starea asta de bine să nu mai plece.

***

Aria l-a ajutat și l-a susținut în fiecare clipă fără ca el să îi ceară lucrul ăsta. Câteodată chiar se răstea la ea și a crezut că se va îndepărta de el că va fi mai egoistă, dar nu a fost așa. Se vedea că era o femeie hotărâtă să îl facă bine, să îi stea alături, mai ales la greu. O cunoscuse în primul an după întoarcerea din război. Controlorul o silise să coboare din tren căci nu avea nici bilet și nici bani să plătească amenda. Sărăcuță, dar curat îmbrăcată, tinerică, oacheșă și zveltă, cu trupul bine legat i-a părut la o primă vedere potrivită lui. Aceste pământuri se vor lăsa mai repede domesticite sub mâinile ei, se va împrieteni cu pustietatea acestor locuri, iar el va veni acasă cu drag și dornic de ea.

Așa că Iarek a luat-o la el acasă și Dumnezeu a îngăduit ca și ea să îl placă și după câteva luni să se jure în fața Domnului că îi va fi o Eva. Și chiar așa a și făcut. Acum o privea cu o blândețe adâncă și ar fi vrut că pârdalnica asta de inimă să îl lase să fie mai deschis cu ea… Parcă i-ar povesti de durerea din șold și de diminețile când nu-și poate pune piciorul amorțit în pământ, de căzătura din spatele casei.

Dar nu azi. Poate mâine. Și uite parcă se simte mult mai bine în seara asta. “De ce să o necăjesc și cu asta? Nu e suficient că a trăit alături de mine atâția ani, mi-a fost credincioasă și niciodată nu s-a plâns de nimic cu toate lipsurile pe care le-am îndurat?!”

Aria îl văzu dintr-o dată abătut și simți un fior rece în inimă. Oare îl apucă din nou durerile? “Offf… bărbate, că nici acum la bătrânețe nu-mi spui nimic…” Stinse lampa, aranjă iute cearșaful alb pe pat, înfoi puțin pernele umplute cu ierburi uscate și îl lăsă să se culce. Ea se apropie ușor, cu sfială de candela aprinsă, își spuse rugăciunea în șoaptă, îngenunchind lângă iconiță, apoi trase perdele de la fereastră. Se piti în spatele lui Iarek și trase puțin cuvertura cât să îi cuprindă pe amândoi. Curând respirația ei domoală urmă ritmul lui, două trupuri pulsând tăcut într-o margine de lume.

 

[sursă foto wandasteppe.com]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s