de Diana UNGUREANU

Coaptă la rândul ei în mijlocul Atelierului de creativitate prin scriere în cheia celor cinci simţuri de la sfârșitul verii, atelier pe care l-am călăuzit la Fundația Calea Victoriei, povestea de azi vine de la Diana Ungureanu și-și face culcuș sub acoperișul dăruit de Povești cu miez, alături de poveștile de ieri și alaltăieri.

O scufundare intrasenzorială.

 

Nu puteam ghici izul acela, era dulce, era intens ca parfumurile orientale care au câte o picătură de tămâie, iar tămâia, cât de curios… m-a dus cu gândul la brazi și rășina de pe tulpina lor. Încă un pic mă apropii de sticluță cât să mă desprind de cameră și mă trezesc lângă brazi și munte. De fiecare dată când sunt lângă el nu-mi pot dezlipi privirea de la culmi, le număr, le urmăresc conturul ce se îmbină cu seninul, încerc să desenez o hartă pe care să o iau cu mine. În timp ce încerc să-i memorez ridurile, cărările, peticele de stâncă unde nu este verdeață mă gândesc că e aici dinaintea mea, dinaintea mamei mele, dinaintea mamei ei. Și asta, nu știu de ce, mă face să mă simt bine.

***

Sunt în pădure, o pădure neagră și deasă, fără început și fără sfârșit. M-am izbit de un copac sau poate de ideea mea despre un copac. M-am întâlnit cu mine în pădure, cea care spune că e noapte, o noapte grea cât o părere de rău nespusă, că nu sunt stele pentru că le-am mâncat când mă amăgeam că am ieșit din pădure sau pentru că voiam să rămân în pădure. Nu mai știu. Cu mine am rămas pe iarba neagră, în pădurea neagră… fără stele, pentru că le-am mâncat.

***

Copacii negri se legănau, nu-i vedeam, îi simțeam, le simțeam șoapta. M-au împins către poiana neagră. Acolo era ea, stătea așezată de parcă avea rădăcini. Avea părul negru și lung, atât de lung încât m-am gândit că pădurea era prelungirea ei, crengi și ramuri, șuvițe și fire. I-am privi ochii, erau negri ca ochii care au uitat cum mai arată răsăritul. Mă privea, dar nu mă vedea, se fixase pe lumina pe care o aduceam cu amintirile mele.

M-am așezat lângă ea și atunci am simțit cum copacii au venit mai aproape de noi.

– Unde sunt stelele?

– Le-am mâncat.

– Unde sunt visele?

– Le-am îngropat.

Am privit-o cum o înghițea iarba neagră lipicioasă ca într-o îmbrățișare jilavă otrăvitoare.

Șoapta copacilor a coborât în iarba neagră care s-a lipit și mai tare de noi. Firele erau ca niște lipitori care căutau locul cel bun.

– Hai cu mine, i-am zis, lasă pădurea.

A tresărit o secundă sau doar mi s-a părut. Cred că mi s-a părut, pentru că mi-am dorit să o scot din iarba neagră ce o înconjura ca o smoală.

– Eu nu vreau să plec, uite cum mă îmbrățișează pădurea.

– Hai cu mine, am repetat stăruitor.

– Eu nu mai pot să plec pentru că pădurea va veni cu mine. Dar tu poți să pleci!

Mă împinse cu brațele sau poate cu părul ei negru, cu ramurile, cu iarba, cu smoala, cu tot. Cu ultimă pulsare caldă din pădurea neagră.

O auzii doar cum mă descânta ușor.

„Tu să te duci, să te duci unde câine negru nu latră, cocoș negru nu cântă”.

Șoptea grăbită, mângâind iarba neagră lipicioasă, parcă liniștind-o.

***

Descântecul încă îmi suna în gânduri, ca un fel de călăuză. Pe brațe încă mai vedeam urmele de iarbă. Am privit înapoi. Am simțit neliniștea ce se lipea de mine ca un camarad de drum lung. Părea dulce, dar simțeam cumva un soi de negreală ca atunci în poiană. Copacii se răreau și se vedea răsăritul. Lumina trandafirie aluneca pe mine și o primeam cu bucurie. Mă amăgeam că voi fi bine, că ea este o nălucă, o închipuire de a mea. Dar oare aș fi putut să-mi imaginez asta? Ființa ei deja picura în mine, simțeam că nu mă voi mai dezlipi de ea, că de fiecare dată când voi râde, în glasul meu se va auzi și descântecul ei, și de fiecare dată când voi iubi, brațele mele vor aduce pădurea și întunericul va crește, iar în nopțile fără stele voi fi mai mult ea.

 

[sursă foto stroody.deviantart.com]