de Maria RĂDUCU

Cu povestea de mai jos închei șirul scrierilor născute la Atelierul de creativitate prin scriere în cheia celor cinci simțuri de la Fundația Calea Victoriei de astă vară. Mi-a fost drag să le fiu culcuș aici, pe Povești cu miez, și invit pe toți aceia care s-au aflat în vizită aici să-și urmeze chemarea și să scrie în bucurie în continuare. Cu un acord fin și o tușă senzorială vibrantă, Maria ne scufundă în abisul unei trăiri de o sensibilitate intensă. 

Dacă vă cheamă și poveștile de ieri-alaltăieri, le regăsiți pe toate aici: Apă, Scena, M-am întâlnit cu mine, Iarek, Bătrânul. Poftă bună la citit!

Ploua, ploua cu lacrimi ce se loveau de pian, ce se spărgeau pe parchet, se destrămau ca un colier de perle albe. Ploua și era vară, iar lacrimile se scurgeau de pe genele dese pe cămașa de noapte, lăsând în urma lor pete mici, pete argintii. Liniștea se îneca în liniște, se ascundea prin cotloane, ieșea pe crăpătura geamului cu rozarii și era cald. Lovea clapele, iar lacrimile curgeau, se preschimbau într-o poveste fără sfârșit. Lăsau o dâră sărată peste obrajii fără riduri. Îi era scârbă de amărăciune, de tristețe, căci nimeni nu o învățase să plângă, să suspine. În mintea ei fugea. Stătea pe un scaun și respira un nor prăfos ce se oprise în dreptul ei. Vântul uscat o înăbușea, auzea profunzimea apusului de un violet sângeriu. Soarele ei apunea.

Își amintea cum o privise pentru prima dată. Pietre pocneau sub linia tramvaiului, iar eșarfa de mătase chinezească de culoarea jadului i se unduia în jurul gâtului subțire, se strecura pe sub colierul de perle, o mângâia ușor, îi poposea sub ureche, tânjea după încă o sărutare, se desprindea și revenea mereu la brațul ei. S-a întors pentru o secundă a privit geamul unei cofetării în care se reflectau cioburi de apus, iar chipul ei impasibil, fragil fu cuprins de o paloare roșiatică ce o ardea. Când tăcerea a alunecat și s-a culcat în palmele ei, încolăcindu-se între degetele ei de pianistă, privirea lui o purta până la capătul lumii. Era noapte fără stele și plângea. Plângea printre picături. Cădea in sufletul ei și se lovea de un mozaic rugos, pietre îi intrau în ochi, îi astupau gâtul. Murea în fiecare clipă iar și iar înconjurată de particule de parfum de lavandă.

Căzuse și se făcuse pulbere de argint, îmbrățișase abisul și strânsese în palmă fericirea veșnică. Era purtată de spuma valurilor, se preschimbase într-un bulgăre de humă ce se strecurase între zimții unui ceas astral și oprise timpul. Astupase hăul pe care un demiurg plin de vise îl deschisese. O singură privire ce îi tăia calea de nenumărate ori, ce se strecurase cu un pas înaintea ei. Corpul mic, mai mic decât o scoică, i se pierduse între flori și miresmele lor nestatornice, între flori ce pluteau într-un cadru cosmogonic, din ce în ce mai aproape de un malaxor ce le frângea.
Plângea căci era un izvor nesecat de tristețe. Plângea pentru ca nu putea sa treacă în neființa serii, pentru că lumina unui felinar din capătul străzii se lovea de geamul ce deschidea infima ei existență. Vântul uscat îi biciuia înlăuntrul sterp și plin de o goliciune tăioasă, dar nu putea să strângă rozariul căci îl rupsese cu lacrimile sale. Ploua cu apă sărată, iar marea moartă o ridica pe brațele sale, ținând-o la suprafața ca pe o bucată de lemn, purtând-o înapoi în copilul ce gângurește la soare.

[sursă foto: pinterest]