Ceasornicarul [fragment]

O fărâmă din povestirea Ceasornicarul din volumul Kaleidoskop lansat recent la editura Tritonic

[…] Simțeam cum, deși era în continuare preocupat de piesele fine pe care le regla cu șurubelnițe de mărimea acelor, îmi sorbea fiecare cuvânt. Așa că nu m-am oprit.

– Și cum vă spuneam… am rugat-o pe doamna Aramian să vă spună despre ceasul cu care vin.

Tot nu-mi venea să-l scot de la piept.

– E foarte ciudat. Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată. Aproape că m-am pricopsit cu el din senin. Acum două săptămâni, cred că într-o vineri, da… era într-o vineri după-amiază, după ce mă întorsesem de la bibliotecă mult după ora obișnuită, că mă furase un document care nu fusese indexat și care era tocmai despre reversia temporală, cum ziceam… Tocmai ce intrasem în casă și mă odihneam cum fac de obicei cu o pipă și cu un pahar de Rémy Martin. În sfârșit… mă împresura liniștea și era ceea ce tocmai aveam nevoie după o săptămână îndeajuns de obositoare. Însă calmul ăsta toropitor după care tânjeam mi-a fost întrerupt de câteva bătăi în ușă. Am tresărit, dar am crezut că ațipisem și că mi s-a părut. Picioarele îmi erau leneșe și nu aveam chef deloc să mă ridic. Însă bătăile au insistat. M-am dus către ușă, însă dincolo de ea nimeni. Am auzit vag niște pași grăbiți, apoi poarta făcând sec.. clanc! În prag – un pachet pătrat și un plic. Le-am ridicat și, instinctiv, m-am dus către fereastră cu nădejdea că poate văd cine le lăsase. N-am zărit decât silueta unei domnișoare sau doamne, n-aveam cum ști din spate, care părea grăbită și se uita cu grijă în jurul ei. Aveam convingerea că ea îmi lăsase pachetul. Pe trotuarul celălalt, încerca să treacă anevoie strada un bătrân cu baston. Categoric, nu putea fi el. N-am putut prinde nimic mai mult decât părul castaniu învolt, cumințit sub o pălărie de un verde închis și o siluetă vag bănuită pe sub un trenchcoat cadrilat, ca cele englezești. După ce am pierdut-o cu vederea, am revenit la pachet, pe care l-am desfăcut cu foarte mare grijă. Înăuntru, într-o cutie neagră de catifea, se afla un ceas de buzunar neobișnuit. Nici măcar în cataloagele vechi nu mai văzusem un Le Roy & Fils, iar acum țineam unul în mâini. Și nu mă puteam mișca.

Bătrânul ceasornicar ridică ochii și continuă să lucreze, ca și cum ar mai fi avut o pereche de ochi pe care o lăsase să continue treaba în locul lui, în timp ce el mă privea pe mine. Ochii îi erau calzi, ca și cum căpătase brusc o înțelegere care nu mi-era cuvenită, însă nu mă făcea să mă simt stingher. Din privire mă încuraja să merg mai departe cu povestirea.

– Vedeți… totul era foarte ciudat. Cadranul verde intens în jurul căruia străluceau diamante foarte fine ca un șirag discret era întretăiat de niște fire ușor aurii are porneau radial, se frângeau cumva la jumătate și apoi atingeau marginile ca niște valuri unduitoare. Dar limbile mergeau invers, nu cum funcționează un ceas normal. Nu știu cât am stat privindu-le, căci atunci când m-am trezit din admirație, se întunecase deja. Cum nu aprinsesem încă nicio lumină când venisem, acum mă uimea că puteam vedea la lumina ceasului foarte bine contururile mobilei și a obiectelor din jur. Parcă emana o lumină a lui. În sfârșit am aprins lampadarul de lângă fotoliul în care îmi fumam pipa, înainte să aud bătăile în ușă și am căzut din nou sub hipnoza ceasului nemaivăzut. Simțeam cum mă fură din nou și m-am scuturat amintindu-mi de plicul care însoțea pachetul. L-am deschis și… […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s