Pelerina

Pelerina mă ascundea adânc în falduri. Alegeam să mă-nfășor în ea, nu ca să mă feresc de privirile oamenilor, care demult încetaseră să mai fie iscoditori, ci ca să intru mai curând în lumea mea de taină. Dinăuntru, din întuneric, ochii sfredeleau drumul ca să-l înghită cât mai repede și s-ajungă la casa bătrânului librar. Știa că vin la ceas târziu de seară și lăsa opaițul în fereastră, iar ușa ușor întredeschisă. Ningea cu foșnet delicat. Tălpile ardeau poteca albă. Lăsam în spate întuneric. Goneam tăcut să nu mă prindă larma oamenilor și să mă tragă înapoi. Amurgul ștergea lin forma acoperișului coșcovit. Streșinile plângeau. Casa scrâșnea. Praful își făcuse culcuș în toate ungherele. Mirosea a tămâie și a pâine. Mereu. Izul trebuie că venea din literele care coceau povești prin cărți. Mi-am lăsat pelerina s-alunece și m-am prelins pe lângă pereții în straie de piele veche și foi ruginite către sfeșnicul aprins. M-am dus cu ochii-nchiși spre manuscrisul cu foi de scrum, pe care abia îl deschisesem deunăzi, când moșul mă întrerupse că-i târziu. Cartea îmi ținea mâinile-mpreunate. Greu m-am tras afară din strânsoare. Însă de-atunci somnul nu mi-a mai fost să fie lin. Îmi șuiera în vânt, în vis să vin degrabă înapoi. Degetele tremurau de frică să nu se prefacă foile îngălbenite în praf, de vechi, din altă lume ce-mi păreau. Am închis ochii de teamă să nu piară brusc. Când i-am deschis, sub ochii mei se-nfățișa…

[acum cinci ani am lăsat fărâma asta de poveste în suspensie și mi-am promis atunci c-am s-o continui dacă m-o chema cândva. azi e cândva… dacă mă va chema și urma ei într-alt cândva, înșir atunci alte fărâme tot așa]

…chipul unei lumi ale cărei contururi începuseră să-mi locuiască ochii mult-mirați. Copaci cu coroana adânc împlântată în pământ gros, fecund și rădăcini înfoiate în cer tăios de purpură. Fibre de litere care se-ncolăceau împrejurul trupului meu, țesându-mi mantie limpidă. Am întins mâna spre cer să cuprind crengile îmbrățișate și mi le-am cufundat în miezul pământului clocotit. Priveam cu îmi țin inima căuș pulsând din clipiri o dată cu suflul adâncului. În șuieratul vremurilor-mănunchi ascultam tot vaietul mărturisit al lumii. M-am prelins larvar în larma mută. Din crisalida coaptă-n athanor m-am înălțat în cerul de deasupra cerurilor. Necuprinsul căpăta culori fără trup. Am ghicit atunci și acolo că nimicul e mai plin și viu cu cât e mai neînchipuit. Am închis ochii de teamă să nu piară brusc. Când i-am deschis, sub ochii mei se-nfățișa…

[acum cândva]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s