Așa a fost să fie, odată ca niciodată…

           ***

            Totul i s-ar fi așternut la picioare lui Alidor. Îi părea că nu e piedică pe lumea asta care să-l opintească din saltul sprințar prin viață. Credința că oamenii din jur nu puteau avea decât gânduri așa cum le avea el, ușoare și înmuiate în mierea soarelui de dimineață, care pregetă să ardă prea devreme, îi făcea zilele cum nu se poate mai senine. Alidor, fiu scump de împărat, căci venise greu pe lume, dintr-o uscăciune a iubirii prefăcută-n apelpiseala istovitoare a mamei sale, Împărăteasa, care-și stinsese orice nădejde de a aduce pe lume pe moștenitorul tronului Împărăției-fără-de-sfârșit, ei bine… Alidor porni la drum.

Ursitoarele îi prorociseră că n-avea cum sta mulți ani dimpreună cu părinții săi, căci încercare grea, de care ținea chiar seminția neamului lor, avea să-l cheme și așa avea să plece în lume ca să caute timpul ce bun și să-l așeze pe drept în toate cele.

Mult, mult înainte vreme ca Alidor să vină pe lume, Malefeea, ținută departe de tărâmul împărăției, căci era știută pentru nevredniciile ei, își jură că avea să vină vremea ei. Pe când Alidor nu avea decât câteva biete zile adunate, în cea mai luminoasă dintre ele, când pruncul fu adus în fața curtenilor, cel mai negru cer cuprinse cele patru zări, smolind cu răzbunare tot ce șuiera din blestemul aruncat de Malefeea. Cu ochii scăpărând foc și pârjolind totul în jurul său, vrăjitoarea îi blestemă pe toți la o sută de ani de netimp.

Totul încremeni odată cu necurăția vorbelor de catran rostite de Malefeea. Nu-i cruță decât pe el, pe doică și pe părinți. Printr-o minune, căci se afla în grajduri, scăpă nevătămat îngrijitorul ce ținea hergheliile împărăției. În rest toți fură agățați în neclintire. Îi mai aruncă cu foc de vorbe că va ști el, Alidor, când va veni vremea atârnată-n cui să pornească la drum. Palatul se cocârjă într-o tăcere ce îmbrăca marmura în perne de praf. Ici-colo se mai zărea câte un candelabru suspendat la rândul lui într-o perdea cleioasă a vremii ce încerca să curgă, dar nu izbutea. Ceasurile din palat băteau ritmic limbile, poticnindu-se în același minut și căznindu-se să împingă timpul mai departe, dar zăceau apoi obosite, precum un tril sfâșiat de pasăre singuratică pe care nu-i nimeni s-o audă.

Vremea din cui nu se mișca, însă vremea de a-și ține neamul viu trecea, așa că Alidor porni la drum, căci simți că-i sosi ceasul. Auzise că peste mări și țări îndepărtate, într-o chilie în vârf aprig de munte, sălășluia Înțeleptul Lumii, care-l putea ajuta să alunge blestemul abătut peste Împărăția-fără-de-sfârșit.

Nu mică îi fu încercarea. Drumul îi era presărat cu amenințări pe care nu și le-ar fi închipuit nici dacă s-ar mai fi născut o dată. Sufletul i se adăpa încă din credința că oamenii sunt buni și calzi, precum acolo unde se născuse el. Groaza îi creștea pe măsură ce drumul i se lățea, dar și mai mare îi era groaza de a nu se întoarce la vreme, căci Malefeea îl prevenise: „Atunci când vei purcede la drum, vremea se va scurge cu iuțeală și mai mare până se va sfârși de tot, iar părinții tăi vor fi fiind poate morți, când tu te vei întoarce.” Așa că își mușcă din carne vie și trecu prin toate greutățile ce i se așterneau înainte.

Armăsarul cel mai bun, pe care cât fusese Alidor copil i-l pregătise cu credință îngrijitorul, îl purta acum în înaltul cerului și cât putea el de iute printre norii împietriți de vreme. Când, în cele din urmă, Alidor ajunse la chilia schimnicului, aflată pe Muntele-de-Nicăieri, aproape că se prăbuși, înecându-se în lacrimile dorului de casă, gâfâind anevoie precum un bătrân uitat de Dumnezeu. Abia se mai ținea pe picioare. Nici el nu pricepea de ce atât de repede nu se mai simțea în pielea lui, la fel ca atunci când plecase, că doar nu trecuse un veac. Aruncându-și privirea într-un ochi de apă, văzu că o barbă lungă îi împleticea picioarele, iar cărările de pe față îi adânciseră ochii adunând ani groși de bătrânețe.

Păși în chilia Înțeleptului Lumii, fără a rosti nimic și primi răspunsul nu în vorbe, așa cum se aștepta, ci într-o cheie pe care pustnicul i-o puse tăcut în palme, neridicându-și privirea nicio clipă. Alidor știu atunci că dacă darul vremii i-ar fi fost dat din nou, n-ar fi putut cuprinde înțelepciune vie ce avea sihastrul de dăruit atunci și mereu. Strânse cheia în mâini, se urcă cu greu pe spinarea calului gârbovit la rândul lui și plecă înapoi către Împărăția-fără-de-sfârșit.

Când și ultimul tropot al calului se potoli, coborî și se năpusti cât îl mai ținură puterile către odaia tatălui său, Împăratul. Cu ochii înnodați în lacrimi, Alidor se apropie de tatăl său stins deja. Așa cum se temuse, ajunsese prea târziu, și crezu că blestemul vrăjitoarei se-mplinise. Se prăbuși și, cu o ultimă suflare, își înfipse cheia în inimă și-nchise ochii.

În urma sa, vremea se decătușă din toate chederele și așeză toate cele acolo unde se cuvine, pe Alidor și pe urmașii săi, în veacuri și-n iubire.

           ***

            Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa?