Acolo, acolo sus unde doar ulii mai cutezau să se înalțe și aceia rari, acolo m-am reîntâlnit cu liniștea curată. Dar nu era tăcerea aceea de mormânt, ci una în pulsații slabe, ca în pântecul mamei, când pătrundeau până la mine vibrații curățate de tot ce mi-ar fi fost rău, sec și neprielnic, iar ea lăsa astfel s-ajungă doar susur bun să cresc voinic. Pe restul zgomotelor rele le topea într-o iubire ce ucidea orice otravă.

          Acolo sus, după urcuș trudit și osteneală bună, prin bolovanii fermi sub vremea prăvălită peste ei, pe lîngă apă șerpuitoare și margine de codru înmuiat în toamnă de rugină, acolo sus cătam orb calmul pământului. La poale jos, aveam mereu credința că încă măruntaiele pământului fierb lumea-n freamăt de neoprit. Rar ce se mai domolește. Și-atunci zgârcit numai pentru clipe pe fugă. Pe când sus, sus orice sunet e supt de înaltul cerului ce-ncremenește totul în lumină. De sus, mirarea-i și mai amuțitoare, iar trupul trecător pare o jucărie în mișcarea cerurilor.

         Când am ajuns pe coamă sus, am dezgolit cu ochii un soare îmblânzit sub vremea grăbit nesățioasă. Un țiuit m-a pironit pe loc, apoi tăcere plină. Vreo pasăre ce îmi vestea sosirea, mi-am zis. Cu valea la picioare și muntele coroană, m-am prăbușit pământului. Mi-am afundat urechea înăuntrul lui. Pulsa la fel de legănat ca muzica de-odinioară, din adânc de pântec. Poate că trimitea spre mine susur numai bun, cât să îmi facă bine. Pe restul le sucea ferit de-auzul meu.

         Pornisem către Moș Varlaam cu gând s-ajung până s-o stinge soarele. Suise cu-o iarnă-n urmă-n vârf, însă nici suflet nu mai știa de soarta lui. Eu mă duceam pentru a mea. Moșul era de neclintit. Părea mereu că tace, chiar când vorbea. Și poate chiar așa era. Șiruri fără sfârșit trecuseră de pelerini cu ochii mari cât întrebările ce-aveau să i le pună. Așa m-aflam și eu, în căutări ce nu-și găsiră rostul până atunci.

         Când am ajuns, cămăruța scobită-n munte fu greu de dibuit. Sub rodina apusului, prindea contururi mișcătoare. Sub mine trosniră crengi uscate de peste vară. Voiam și nu voiam să tulbur liniștea. Nici nu știam cum să mă fac simțit. Nu vorbele mi-aș fi dorit să taie scurt tăcerea plumburie. Am pus pas înainte cât am putut de-ușor în carnea de tăciune a odăii, șoptind în mine, cred: Părinte?… Părinte Varlaam? Nu îmi răspunse nimeni. Nu vedeam nimic. Nici pe mine.

         Tu ești, auzii o voce mută venind dintr-un străfund de neghicit. M-am întors brusc, nu știu de ce, că vocea nu venea din spate. M-am lăsat mângâiat de-același întuneric. Căci nu era o întrebare. Tu ești, mai spuse o dată. Apoi tăcere ca de mâl afund. M-am înghițit pe loc în întuneric, alunecând în iarna în care urcasem ani vechi în spate sus pe munte, în chilia unui cer din care n-am mai coborât pe veșnicie.