– Doar atunci, în crugul cerului din noaptea cea mai adâncă, doar atunci poți să culegi mănunchi de stele…
– Dar nu-mi ajung aripile până la cer, răspunse înfricoșat.
– Atunci, doar în noaptea cea mai lungă ți-e dat să-ți ridici privirea din țărână și să privești zeii sfredel în ochi.
– Și dacă n-am să cutez să privesc sus-sus… îndeajuns de sus-sus?
– Bezna are să-ți dea curaj, îl îmboldi bătrâna oarbă.
– De unde știi?
– Din toată vremea, căci nu m-am pomenit altfel. Nu vezi? Ochii-mi sunt goi.
– Dar vezi mai bine și mai departe ca oricare dintre noi…
– Nu mi-a fost dat, copile, să am ochii unde-i au toți oamenii ce vin pe lume. Din coperișul frunții, mi i-a căzut cerul să fie-n inimă. Ochi ce bat din scorburile sufletului. Cu ei îți zic că-i de văzut ce va să vie în noaptea asta dintre lumi. Pe-a mai veche-o lasă-n urmă, pe-a ce vine o cheamă cu urlet de lup.
– Și dacă nu-s vrednic de-ajuns? Că-s simplu de loc și nu știu să duc…
– Oricui îi e frică de pasul întâi, dar ca să calci drept din întuneric către lumină, închide ochii, nu cu ochii din cap vei ghici cărarea lunii, ci cu ‘ăi din piept, așa ca mine, copile.
– Și ce fac atunci când ajung? Ce mă fac?
– …
– Ce mă fac? Nu mă lăsa pradă fricii ce roade deja măruntaie-năuntru…
– …Te-nalți cât poți de sus cu tărie, furi foc din lumină din cer și ni te-ntorci pentru vreme-nnoită ce are să vie doar dacă-i ținut rândul în șir…

[foto: pinterest]