Cu ochii larg deschiși

M-am răsucit de câteva ori, alegând ba cale mai lungă, ba încă o alee din parcul de alături până să intru șovăielnic. Ivărul a icnit sub apăsarea mea. Nu mi-am dat seama dacă de bucurie că cineva îl băga în seamă sau dintr-un abandon sec, resemnat. Puțini erau cei care treceau pragul cafenelei ascunse întrucâtva de ochii lumii. Era și nu era la stradă sau mai bine zis mie mi se părea că se deschidea cu spatele la stradă, în vreme ce cu fața îmbrățișa una dintre cele mai liniștite grădini ale orașului. N-ai fi zis că zarva obișnuită era la doar câțiva pași de intrare. O intrare pe dos îmi spuneam. Cum să intri într-un înăuntru mai întâi ca să ieși apoi în cel mai frumos afară? Or mie tocmai grădina asta mi se părea miezul acelui loc, corpul lui interior. Dar ca să intri sau ca să ieși, greu de spus, trebuia trecut un prag. Un hol despuiat de orice ornament te lăsa să pășești în afară și nu oricum, ci mai urcând o treaptă. Ca niște probe invizibile pe care trebuia să le dai înainte de a merita frumusețea de dincolo. Odată aflat în grădină, niciodată nu știam ce mă îmbată mai curând – parfumul târziu al teilor sălbatici sau lumina scursă direct din soarele pus pe asfințit.

În transa asta am pășit și-n seara aceea pragul, intrând în lumea pe care o mai știam cândva, însă acum totul părea cu totul nou. Am numărat pașii până la masa îmbrățișată de niște crengi mai leneșe, curios pentru un tei, care-i de fel mândru și drept. Poate în felul ăsta descuraja pe alții să se așeze acolo. Și nu întâmplător, cred eu. Soarele juca un fel de v-ați ascunselea, lăsându-și pe rând câte-o bucată de trenă când se pitea pe după câte un tei, urmând apoi să cadă brusc în dosul unor blocuri vechi din spatele grădinii, mult depărtate. Îmi plăcea să urmăresc umbrele oamenilor din case când se stingeau luminile. De multe ori îmi fusese reproșat obiceiul ăsta iscoditor. Îl ignoram. Nu cu curiozitate îi priveam, ci cu un fel de a trăi o clipă în mintea mea și-o altă viață. Și mă închipuiam în dialoguri fel și fel cu cei din spatele ferestrelor deschise larg sau, dimpotrivă, a celor ce se ascundeau pe jumătate în spatele vreunui fald mai străveziu.

M-am așezat la masa ținută-n brațe de ramurile cocoșate, cu ochii închiși, cu spatele la ușă sau pragul de trecere din înăuntru înspre afară. Prin pleoapele închise parfumul teilor era de nestrunit. Trăgeam toată lumina în piept cu fiecare suflu, pe care-l închideam apoi în mine. O clipă m-am gândit că mă prefac într-o minge incandescentă, umplut așa cu strălucirea de pe cer.

O adiere prea scurtă mi-a dat de veste că venise și se așezase la fel de iute lângă mine, nedându-mi timp nici să tresar. Cu o respirație și mai adâncă mi-am adus-o cu totul înăuntru. Neschimbarea mă tulbura sau așteptarea ca neschimbarea să fie acolo, poate. Am prelungit mult clipa, pe când ea nu. A început să-mi povestească un șuvoi de lucruri, însă nu mă puteam concentra nicicum. Am dat să-i zic, dar mi-am îndesat vorbele înapoi de unde izvorâseră. Citeam o precipitare în felul în care povestea. Cred că era felul ei de a trece repede peste tăceri care riscau să stânjenească. Făcea adesea asta. Se apuca din senin să povestească te miri ce, numai să nu se caște un hău tăcut și gol chiar între noi. Eu adoram să tac cu ea. În asta simțeam că cele mai felurite lucruri pe care ni le-am fi spus erau mult mai cărnoase și pline de înțelesuri, decât fărâmițarea lor în bucăți. Mi se părea că ochii au gură de aur și că prin ei puteam vorbi într-un limbaj celest. Vorbele aproape că rupeau fâșii din tot ce ar fi fost mai sfânt. Eram cu ochii-nchiși. I-am mai închis o dată. A înțeles și a tăcut preț de o clipă lungă. În locul acela strâmt creat de vorba suspendată, am deschis ochii întorcându-mi capul către ea. Respirația i se avânta jucăuș către obrazul meu. A trecut vreme multă, mi-a șoptit. Cum mă vezi după atâta timp?, mă întrebă unduind o aripă din respirația caldă spre mine. Am plecat ochii, negăsind un răspuns care să zboare firesc către întrebarea ei. Am simțit o frunză căzând alături împingând și mai aproape parfumul florilor de tei. Cu degetele am căutat iute floarea și-am prins-o dintr-un gest prelins după urechea ei.

N-aș fi știut cu ce să-ncep, așa că am lăsat tăcerea să-ntindă covor gros între noi. Oricum liniștea spunea mai multe decât un mănunchi de cuvinte alese cu grijă. O vedeam cum nu o mai văzusem nicicând. Glasul, șoptit de altfel dintotdeauna – numai așa vorbea, că uneori neauzind nimic aproape din ce rostea, recompuneam în mine partituri cu vorbele care pluteau încă în aer, glasul topea tot ce-ntâlnea. Aerul din jurul ei avem convingerea că era rotunjit pe alocuri de silueta ei, eterică oricum. Ea nu pășea pământul precum toți oamenii, ci îl zbura. Am lăsat-o să curgă cu restul de povești grăbite, tămadă bună pentru atâta vreme în care viața rosese mult din marginile apropierii și acum mușca din ce-i mai bun – din sâmburele a tot ceea ce va fi fost să fie.

Mi-a spus că trebuie să plece. E așteptată. Am tăcut zicând da. A modelat iar aerul din jurul ei într-o mișcare diafană, iar pașii i s-au pierdut apoi în noapte. O vreme am așteptat să-mpingă luna norii rătăciți și să întindă lumină argintie. Am căutat bastonul lent. Până la prag sunt doisprezece pași.

Orb și cu ochii larg deschiși am prins în pleoape orizontul.

 

[foto (c) Albert Bloch, The Blind Man]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s