Timpul atârnat în cui

Între lentoarea după-amiezelor de vară și nerăbdarea fiecărei dimineți, îmi amintesc că îmi ieșea un soi de farmec de bucuria căruia mă înfoiam nespus în pielea mea, așa pentru că era în stăpânirea mea. Atârnam (o clipă?) timpul. Cumva în cui, dar mai curând în leagănele pe care ni le înnoda tata sau bunicul de pomi, când ne aflam prin preajma lor, ei cu treabă, noi (copiii) cu și mai treabă. Nu e de joacă, când ești mic ai tot felul de treburi serioase, doar cei mari nu înțeleg. Sau se fac, nici acum nu știu încă. Ei, în balansul acela, pe care-l forțam din când în când, dându-mă huța până când trosneau un pic crengile de care era prins scrânciobul, semn de dojană din partea copacului plin de răbdare, deci în balansul acela ba lin, ba smucit, cum îmi trăznea mie, se petrecea strunirea asta a timpului. Încălecam nu pe un armăsar voinic, deși dacă mă scotoceam bine de basme nu-mi trebuia mult să-l plăsmuiesc pe loc, ci pe chiar Khronos. Așa făceam eu vrăji și trânteam vremea la picioarele mele. Îmi închipuiam că pomul îmi împrumută o clipă coroana lui și domneam mândră peste pajiște, adică lume, că orizonturile sunt glumețe la vârsta aia.

Așa se face că în ceasul ăsta leneș de august tânjesc s-agăț o clipă cât o vară-n cui…

 

[sursă foto pintrest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s