Puntea dintre lumi

Povestea împletită de aici s-a născut în urma unui joc-experiment. Împreună cu șapte suflete pasionate de scris – Florentina I., Simona P., Raluca D., Cami U., Luna P., Raluca S. și Corina R. am decis să creăm o poveste-mozaic, un micro-foileton.

Pe ele m-am gândit că le puteți întâlni și pe tărâmul pe care mai scriu din când în când, așa că am lăsat calea către ele prin link-ul inserat în text. 

 

Nu știu cum ajunsesem acolo. Îmi ațintisem ochii drept în față. De-o parte și de alta se căsca un hău al cărui fund nu-l puteam ghici. Groaza de a nu da drumul funiei de care se clătina puntea dintre cele două maluri înalte îmi pironise privirea pe partea opusă ca un piolet bine înfipt în care îți apeși toată încrederea. Pășeam cu grijă pe stinghiile de lemn, dar și cu fermitate, încercând în felul ăsta să înăbuș fricile. Mă unduiam odată cu podețul, însă ochii îmi rămaseră agățați de peticul de stâncă din fața mea.

***

În cele din urmă, am pătruns pe căi misterioase într-o sală uriașă ca de cinematograf sau de spectacole. Lumina reflectoarelor era stinsă, însă întunericul nu mă speria. Din contră. Mă simțeam ușoară ca un fulg, pluteam… Ba nu, pășeam liberă peste rândurile de fotolii elegante de catifea roșie. Ori să fi fost catifea purpurie, precum fructele vișinului în care îmi petrecusem verile, în copilărie? Pășeam încrezătoare chiar și peste două sau trei rânduri de fotolii deodată. Totul părea atât de simplu. Le vedeam aievea sub picioarele mele, rămânând apoi în urma mea, cu fiecare pas pe care îl făceam. O sală goală, fără spectatori și fără ecou, care era doar a mea, un loc de joacă doar al meu. Sala în care mă puteam juca în voie. Alergam, făceam pași uriași, de care nu mă crezusem în stare până acum. Nimeni și nimic nu mă putea opri din acest drum.

Deși nu deslușeam mare lucru, mi se păru că zăresc gaura cheii de la camera din spate. Am pipăit ușor zidul din dreapta, am întins apoi mâna, găsind clanța. Am apăsat încet, cu speranța în suflet că nu-i încuiată. Cu un scârțâit scurt, se deschise pe dată. Înăuntru e aparatul cel mare, proiectorul care învârte discurile cu povești. Stă liniștit într-un clar-obscur, azi nu ronțăie nimic. În jur sunt o grămadă de teancuri, așezate pe rafturi, ordonate pe perioade, tematici… Bag rapid mâna în buzunar după zaruri.

„Să înceapă joaca!”, zâmbesc iute. 4:3. Rândul patru, discul numărul trei. Îl apucai iute și îi dădui drumul în mașinărie. Auzii clinchetul mic care indica inserția bună.

„Unde-o avea aparatul ăsta butonul de pornire? Aha, la stânga, în lateral. E ca la imprimantă.” Scoase un zgomot scurt și sala mare se lumina pe loc.

Nu știu cum mă trezii, dintr-o dată, în vâlceaua răcoroasă. Pășeam încet, pe o iarbă molatecă. Nu mă mai gândeam nici la păienjeni sau alte vietăți care se strecurau nevăzute și neauzite prin vegetație. Mă deplasam cu plăcere pe o potecă ce-mi părea cunoscută. Uguitul se auzea din ce in ce mai distinct. Mă întrebam dacă nu-i doar o plăsmuire cântecul ăsta, porumbeii… știam ca nu-s zburătoare de pădure. Și totuși n-a lipsit mult să îi zăresc, ca la un stat de om, pe o cracă joasă a unui stejar. Rămasei mută de încântare în fața celor două rotocoale de pene. Albeața lor îmi luase respirația.

Așa ceva nu puteam crede. Îmi frecam ochii și tot nu credeam că e adevărat. Erau două zâne cu trene lungi din pene albe cu reflexii de curcubeu. Dar tot nu-mi venea să cred. Zânele sunt de mărimea fluturilor și ușor de confundat cu ei. Nicidecum de mărimea omului și așa de asemănătoare nouă. Dar stai, poate nu erau zâne, poate erau ceva zâne de Dorobanți rătăcite pe cărarea mea preferată după vreun picnic Vinil, Rum, Tapas organizat în mijlocul pădurii pentru a respecta distanțarea socială.

Nu aveam cum să aflu dacă nu mă apropiam mai mult de ele. M-am ridicat pe vârfurile ghetelor de munte și am început să pășesc ușor să pot să le și aud discuția, să mă prind din schimbul de replici cine erau și de ce erau singure în mijlocul pădurii, într-un loc nu foarte circulat.

“Șșș…”, îi spune cea cu părul mai lung celei cu părul mediu.

“Nu mai spune asta cu voce tare, ca vei atrage fix ce rostești. Nu-ți spui niciodată cu voce tare temerile. Respiri treizeci de secunde și vezi tu dacă mai e cazul să vorbești despre ele.”

“Daaar… m-am cam săturat să țin totul pentru mine și tot eu în capul meu să fiu și sfântul și diavolul, trebuie să le mai și scot afară. Gândurile. E prea plin acolo în cap, prea aglomerat, prea s-a pus praful peste tot ce e plin. Trebuie să mai suflu pe rafturi, să scot afară ce îmi ocupă aiurea spațiul și timpul. De-asta am și venit azi cu tine aici, să fii tu filtrul meu.”

Pauză.

“Eu să încep să torn și tu să mă asculți și să selectăm împreună ce păstrez. E timpul să-mi bătătoresc niște principii. Să îmi fac niște cărări pe care să le transform în niște autostrăzi în cap. Ca apoi să nu mai greșesc niciodată, să fiu perfectă, așa cum pari să fii tu.“

“Și fericită, și deșteaptă, și frumoasă. Și devreme acasă”, spune zâna cu părul lung.

“Da, exact așa aș vrea. Dacă s-ar putea”, îi răspunde cealaltă.

“Păi nu se poate, aia e, că nu sunt așa cum mă descrii. Și eu sunt ca tine. În fiecare zi mă lupt cu gândurile și încerc să nu cred nimic din ce-mi spun ele. De-asta mă vezi așa des tăcută, pentru că le las la macerat în timp ce eu sunt atentă la stările pe care le am. Dacă se potrivesc cu ele, atunci le dau drumul, dacă nu, atunci le uit. Sau mă prefac că le uit. Dar ce e cert e că încerc să le închid să bolborosească singure unele cu altele.”

“Deci de-asta ești așa senină? De-asta știi să mă asculți așa bine? Că fugi de ele și te ocupi de ce e in imediata ta apropiere?”

“Cam așa ceva. Nu iese mereu, dar uite că ție ți-am captat atenția iar pentru mine statul ăsta acum și aici cu tine pe stânca asta rece e fix ce îmi trebuie. Simt că sunt în cel mai bun loc unde aș putea să fiu acum.”

Nu îmi venea să cred că le puteam înțelege pe cele două. Nu doar vorba, ci și sensul, chiar și adâncimile în care se ducea discuția lor. Două zâne. În mijloc de pădure. Preocupate de un subiect care îmi e și mie zilnic și prieten și dușman.

Deodată am simțit că trebuie să îmi fac simțită prezența, așa că m-am lăsat cu toată greutatea în bocanci și am început să calc pe vreascuri. Le-am văzut cum s-au întors spre zgomotul pe care-l făceam și am picat în fund de frică. Instantaneu au apărut lângă mine și am început să țipăm toate. Pentru că toate trei arătam la fel. Aveam același chip, eu cu zâna cu păr lung, ea cu zâna cu păr mediu, zâna cu păr mediu cu mine. Aveau același chip cu mine.

“Cine sunteți voi?”

“Cine ești tu?”

Cerul se aprinsese dintr-o dată. Am mai stat un pic, apoi am vrut să mă ridic, dar mă simțeam enorm de grea, cele două ființe cu același chip se contopiseră cu mine, erau parte din mine. În spatele meu simțeam o lumină arzătoare, nu știam ce este și îmi era frică să-mi întorc privirea.

Nu peste multe timp aud o voce masculină care îmi spune: “Am venit ca să te vindec, dar doar tu te poți ajuta. Am să îți arăt cum….”

Am văzut în jurul meu o lumină verde, care părea că mă îmbrățișează, apoi am simțit în dreptul pieptului o mână, pentru foarte scurt timp. O clipă mai târziu a dispărut din zona inimii  și a început să țâșnească lumina verde și pe ea începuse să apară,  iarba, flori, pasări, păduri, oceane,  ceruri și stele.

Este energia creatoare a iubirii, este ceea ce ne vindecă. În viață trebuie să asculți foarte atent glasul vântului, unduirea unui copac în bătaia lui, surâsul izvoarelor, cântul pasărilor, strigătul mut al florilor prea frumoase. Când vei învăța să aduci natura creației înapoi în inima ta vei fi vindecată, îi spuse fetei Arhanghelul Rafael, și se făcu nevăzut.

Îmi atârnasem gândurile în cui. Starea aceea mă făcea să simt așa de perfect, imperfectul ființei mele. Nici din măsurători de șubler, nici de riglă nu rezultă că trăirea mea e standard. Oscilațiile astea îmi dau energia de a cuteza să văd dincolo de geamul clepsidrei în care îmi trăiesc visul.

Sus e cerul, jos e pământul, sus e albastrul, jos e verdele, întorc clepsidra și schimb regula, sus e verdele, jos e albastrul. Se aud glasuri: mai pune verde, e nevoie de albastru, e un imn tăcut de chimie… psaltică.

„Rafael, simți albastrul verdelui meu?”

Pendulez între nori mari, pufoși și frunze de brusture. În ambele stă roua bine atunci când îți este sete. Mai stau puțin în clepsidră, apoi iar schimb regula. Ies eu din clepsidră și înghesui acolo timpul cam fără voia lui. Verdele și albastrul au lucrat și m-au îmbrăcat în albul adevărului, e ieftin și se poartă mereu. Aș vrea să cutez și dincolo de timp cât el se tânguie că-l strânge clepsidra. Rup limbile ceasului, mi le pun în ghiozdanul cu rechizite de viață, așa a aducere aminte și pornesc ușoară și fără nevoi acolo unde e freamăt și colind și de abia spre seară întâlnesc paradisul perfect pentru trăirea mea imperfectă. Țâșnește lumina și naiuri cântă în culori, e calm și e chemare la împreunarea inimii și cascade de apă cad cu spumă bogată care spală sufletul de întrebări. Lângă un colț de munte luminat de stele sunt pajiști mirifice cu iarbă crudă ce nu se strivește sub grijile tălpii tale și fructe rodite din bucuria locului și lapte și miere. Și stai sau pleci când vrei, dar nu o sa mai vrei…

Îmi puneam ordine și în cap și în vise. Tot freamătul acela îmi adusese în gând o singură întrebare: cum de ajunsesem să mă bălăngănesc pe o punte din stinghii de lemn deasupra unui hău de nepătruns? Viața mea e banală, la fel și visele, de regulă. Am deschis încet ochii, să mă asigur din nou că am visat. Ceasul ticăia molcom. Cartea zăcea nemișcată pe noptieră, la aceeași pagină pe care o citesc de trei seri încoace. Lumina se strecoară încet printre storuri, o muscă trezită din amorțeală dansează cu propria-i reflexie, iar undeva, la două case depărtare, se aude un cocoș.

Totu-i cum trebuie să fie. Am o viață foarte simplă. Așa îmi place, simplă. Ies destul de des, dar nu mă dau în vânt după socializare. Merg la serviciu, la cumpărături, uneori la spectacole și întrețin o relație sau două de prietenie. Îmi plac florile, îmi plac câinii și îmi plac filmele de nu mai pot, iar cel mai palpitant moment al săptămânii este seara de vineri cu filme italienești din anii ’60 până dimineață, chipsuri și prosecco. O combinație de kitsch și gusturi italienești, doar ca să intru în atmosfera filmului.

Viața mea e banală. Nu am nimic extraordinar în mine. În școala generală, am încercat teatrul: primul rol – un bețiv într-o piesă de Caragiale. O colegă s-a gândit că ar fi util să îmi dea ceva coniac în loc de ceai, astfel că am jucat rolul perfect. Fără replici, dar gesturile … perfect autentice. În liceu m-am înscris în echipa de baschet. Cât de greu poate fi? Am dat totul pe teren, am alergat cât m-au ținut puterile. Eram convinsă că intru în echipă, când antrenoarea m-a anunțat zâmbind: îmi place entuziasmul tău, chiar aveam nevoie de o rezervă! Recent, m-am înscris la un traseu montan: mi-am luat echipament, rucsac, chiar și parazăpezi (era în iulie, dar ce știu eu, așa scria pe site). M-am echipat, mi-am băut vitaminele și m-am proptit în fruntea grupului, gata pentru traseul de șase ore. După nouă ore, am reușit să ne întoarcem la bază. Ok, am mers mai greu, a trebuit să mă aștepte toți, că așa e în grup, dar le-am tot spus că importantă e călătoria, nu destinația. După o zi întreagă de mers prin ploaie și râpe, nu m-a crezut nimeni.

Și visele la fel de banale ca viața. De regulă, visez că merg prin peșteri sau tuneluri, în locuri strâmte cu pereți de piatră care se strâng în jurul meu până îmi taie respirația. Altfel, nimic spectaculos. Nu știu cum ajunsesem acolo, deasupra unui hău, apoi în cinematograf și apoi din nou în păduri, cu zâne și arhangheli… arunc un ochi spre sticla de prosecco: zăcea desfăcută pe masă, băută pe jumătate. Lângă ea, o pană albă. Mă ridic din pat și în două secunde sunt deasupra chiuvetei, cu apa rece curgându-mi în creștet.

Mă priveam în luciul apei și întrebările îmi vâjâiau în cap. Până la urmă, am pus stop vârtejului amețitor de gânduri și vise neîmplinite. M-am întors cu pași mici înapoi in cameră. Am zâmbit văzând pana albă uitată pe masă lângă călimara cu cerneală. Era pentru prima dată când ideea de a-mi așterne gândurile pe hârtie îmi dădea un sentiment de pace și bucurie. Teama de eșec și ridicol, care mă însoțise toata viață și îmi paralizase orice încercare de a scrie povești, dispăruse. Venise momentul în care toate visele, aventurile și fanteziile se cereau eliberate din minte și își strigau dreptul de a fi povestite.

M-am așezat la masa de scris, am luat o coala albă din teancul neatins de ceva vreme, am suflat în firicele de praf care au zburat speriate și nedumerite că cineva le tulbura odihna. Am înmuiat pana în călimara cu cerneală, am răsuflat îndelung și dintr-o dată colile albe de hârtie au început să prindă viața încărcate cu zâne și ritualuri magice, aripi de arhangheli cu miros de tămâie, cinematografe fantezie în care zbori și poți deveni personaj în filmele preferate, văi, munți și ape adânci și strâmtori cu podețe care se cer explorate de aventurieri temerari.

***

Nu știu când m-am oprit din golit mintea pe hârtia lacomă. Nu mai eram sigură că mânuiesc penița. Își urma singură calea printre volutele care îmbrăcau încet foile despuiate. Ce avea de spus știa cu siguranță s-o facă mai bine decât mine. O pâclă slabă îmi împăienjenise ochii și mă țineam strâns de urma de luciditate care mă mai locuia înainte să sfârșească povestea să se scrie. În pielea de martor pulsam cu o viață nouă. Am aruncat funia de care mă țineam pe puntea aflată în balans de gâtul ciotului de stâncă din fața mea. Mi-am pironit ochii pe el. În salt, mi-am lăsat toată povara să umple hăul de sub mine.

 

 

[foto: pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s