de Andreea Crăciun

Povestea de aici creată de Andreea Crăciun s-a născut la sfârșitul lunii august în urma unui exercițiu din cadrul Atelierului de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei. Mi-am propus atunci să selectez trei proze scurte pe care să le găzduiesc mai apoi printre poveștile cu miez de aici.

Zilele următoare vor veni cu alte două povești născute tot în cadrul atelierului. Toate au o cheie comună, însă vă las pe voi să o descoperiți. Lectură plăcută!

 

Întunericul cuprindea ușor sufrageria. Chiar atunci am simțit că sufletul îmi este năpădit de dorința puternică de a ajunge la lumina din ce în ce mai mică, lăsată de ușa întredeschisă prin care pătrundea o voce caldă, dulce, ușor impunătoare care mă striga.

Astfel gândea Adela privind în gol la una din partiturile aflate pe fotoliu. Erau gânduri legate de copilăria ei, de mama ei pe care o pierduse pe când era o copilă și această amintire a mamei care o striga era una dintre alinările ei. Pe masa din lemn de nuc de lângă fotoliu se afla o glastră plină cu hortensii, florile preferate ale mamei ei.

Adela stătea la pianul care se afla în partea opusă a fotoliului și a mesei. Sufrageria nu era mare, destul cât să mai încapă în ea o bibliotecă plină de cărți, o veioză cu un abajur din papirus decorat cu motive japoneze și o masă șubredă pe care Boris, soțul Adelei, ținea niște cutii.

Sufrageriei adăpostea două lumi care deși erau diferite se armonizau, așa cum se armonizează muzica prin folosirea deopotrivă a clapelor albe ale unui pian cu cele negre. Hortensiile mereu proaspete care stăteau pe masa țeapănă din lemn de nuc contrastau cu cutiile de pe cea șubredă și prăfuită dar tocmai asta dădea armonie încăperii. Viața trăită mai mult pe scenă în lumina reflectoarelor o silea pe Adela să fie ca o floare care împrăștie în jurul ei frumusețe și parfum. Dacă nu ar fi existat Boris care să o introducă în lumea elitistă a orașului Kruhnen poate că ea s-ar fi ofilit într-un colț de lume, neapucând să ofere din talentul și frumusețea ei de soprană. Relațiile lui și averile dobândite din făurirea cu iscusință a unor bijuterii de o măiestrie nemaiîntâlnită l-au făcut să fie un domn adorat și vânat de tinerele domnișoare. Întâmplarea a făcut să se oprească la Adela și să o ceară de nevastă după nici o lună de la întâlnire, căci se pare că dacă minții i se poate comanda, inimii nu ai cum să-i pui bariere și, în ciuda faptului că depășise cu mult vârsta la care ușor te puteai îndrăgosti, lui Boris cel copt îi căzu cu tronc fragila Adela.

-Vino cu mine, Adela!, spuse Boris intrând în liniștea camerei și întrerupând contemplarea în care era cufundată Adela.

Tresărind și venindu-și în fire, ea ridică privirea către Boris și spuse:

-Unde vrei să mergem, dragul meu?

-Vino și ai să vezi! Am o surpriză pentru tine, zise Boris întinzând mâna Adelei.

-Îmi plac surprizele.

Se ridică de la pian și îl prinse de mână pe Boris, apoi cei doi părăsiră sufrageria. Pe holul care dădea spre ușa casei îi aștepta un domn îmbrăcat în uniformă de ofițer.

În timp ce s-a apropiat și de îndată ce a descifrat chipul domnului care îi aștepta, Adela s-a albit brusc la față, dar a încercat imediat să ascundă de Boris această trăire.

Boris, fără să simtă cele ce se întâmplau cu Adela, spuse cu entuziasm:

-Draga mea, el este ofițerul Mihail Man și  a venit să ne aducă vești bune. A găsit colierul tău cu perlă rară pe care-l credeam pierdut pe vecie în momentul când mi-a fost vandalizat atelierul.

-Bună seara, domnule! Bună seara, doamnă!, spuse ofițerul Mihail, schițând un salut milităresc și un gest prin care ar fi vrut să sărute mâna Adelei.

-Bună seara!, spuse cu o voce stinsă Adela, ghemuindu-se în spatele soțului său, fără să dea mâna ofițerului.

-Draga mea, nu te sfii! Domnul ofițer are intenții bune, îi sunt dator, mi-a recuperat toate obiectele furate din atelier, a găsit ascunzătoarea celor care mi-au tâlhărit magazinul de bijuterii.

-Sunt obosită, Boris. Mulțumesc pentru surpriză, dar vreau să mă retrag.

Zicând asta Adela îl sărută pe obraz pe soțul ei și se retrase în dormitor, închizând ușa cu cheia.

Cei doi bărbați se uitară mirați unul la altul.

-Intră, Mihail, te rog. Așa e cu sufletele fragile ale domnițelor, trebuie să le protejăm. Dacă nu ar fi sensibilitatea lor care să ne mângâie inima, am trăi ca niște proști și am duce războaie în zadar. Intră că am niște coniac bun, te rog,  zise Boris, îmbiindu-l pe ofițer care ținea în mână cu grijă servieta cu bijuterii recuperate și cutia cu colierul cu perlă rară.

-Mulțumesc mult, domnule Boris, sunteți un gentilom.

-Așa o să fii și tu la vârsta mea, dragule. Ia loc, te rog, pe fotoliu, chem imediat pe Eufrosina să ne aducă coniac. Eufrosina, adu coniacul ăla bun!

-Imediat, domnule! se auzi o voce puternică din bucătărie.

-Sunt curios să aflu cum ai prins hoții, dar sunt și mai curios să aflu secrete din copilăria ta și a Adelei. Din sursele mele știu că ați copilărit în același sat, așa că mă interesează foarte mult amintirile tale.

În timp ce cei doi domni discutau la un pahar de coniac, Adela, închisă în camera sa, tulburată fiind de apariția lui Mihail, căzu pe gânduri.

Acest tânăr vânjos, înalt și brunet pe trupul căruia uniforma stătea de parcă fusese croită special pentru a-i scoate în evidență calitățile trupești, nu până demult era un sfrijit pe care, dacă îl aruncai în mulțime, cu siguranță l-ai fi pierdut din privire, nu ieșea cu nimic în evidență. Ce schimbare suferise într-un timp așa scurt și ce mirare că inima Adelei încă tresărea la vederea ochilor lui, căci pe Adela nu o tulbura înfățișarea lui ca om, ci privirea lui pătrunzătoare. Ochii lui negri care parcă îi străpungeau inima când li se întâlneau privirile și îi făceau genunchii să se înmoaie, căzând parcă într-un abis al dragostei nemărginite. Dar nu voia, de ce ar fi vrut, era fericită alături de Boris, avea tot ce își putea dori, haine de soi, bijuterii, bogății, viață dinamică, călătorii, tot ce cerea, Boris îi îndeplinea. Ce putea ei să îi lipsească, era fericită și de ce să aleagă trecutul să o ajungă din urmă tocmai acum când viața avea să o răsplătească cu una dintre binecuvântările de preț, aceea de a deveni mamă. Tocmai acum trecutul s-a gândit să-i tulbure liniștea.

Poate că alături de Boris avea totul, dar ceea ce o îngrijora pe firava noastră Adela era fiorul unei iubiri mari, iubire ce se pare că încă o avea pentru Mihail, prima ei dragoste și poate că ultima. Era o iubire diferită față de cea pe care o avea pentru Boris, o iubire care o punea în dificultate și de care crezuse că a scăpat.

Firul gândurilor sale fusese brusc întrerupt de sonerie, oare cine a mai venit, se întreba. Curioasă din fire deschise ușa și ieși repede să întâmpine noul oaspete.

– Deschid eu, Eufrosina!!!, strigă degrabă la servitoare și se repezi la ușa de la intrare.

Deschizând ușa și văzând că în fața ei, falnic ca un brad, era chiar fratele ei, Valentin, chipul i se lumină.

– Valentin! sări ea de gâtul lui, îmbrățișându-l.

– Draga mea, exclamă Valentin strângând-o în brațe.

– Ce mă bucur să te văd, mă schimb repede și mergem la operă pentru interviul promis agenției pentru care lucrezi tu ca reporter.

– Fuga! Că deja italienii și-au anunțat venirea, eu între timp merg la Boris, e în sufragerie, sper.

– Da, este și nu e singur. Mihail e cu el, zise cu o voce tristă Adela.

– Fără grimase din astea, ticălosul ăsta nu are de ce să te mai îngrijoreze, am eu ac de cojocul lui.

– Valentin, nu, te rog. Să lăsăm lucrurile așa, mă duc să mă schimb.

Zicând asta, Adela îl sărută pe obraz și se retrase în camera ei.

Între timp Valentin își aruncă haina pe cuier și se îndreptă spre sufragerie.

-Boris, bătrâne, ce faci?! zise Valentin dând mâna cu Boris.

-Valentin, mereu o surpriză plăcută. El e ofițerul Mihail, cred că vă cunoașteți, mi-a povestit că ați copilărit împreună. De curând a fost transferat la noi în oraș și iată că a și început să-și arate calitățile și profesionalismul, mi-a recuperat prejudiciul cauzat de spargerea magazinului.

-Da, ne știm, zise Valentin cu o grimasă ușor scârbită, salutându-l de la distanță pe ofițer.

-Vă las să depănați amintiri si merg să mă schimb, vin și eu cu tine și Adela la operă, vă las acolo pe timpul interviului și mă duc să-mi pun în seif bijuteriile la magazin.  Boris părăsi sufrageria luând în treacăt câteva cutii de pe masă.

-La ce ai venit? Sper că o vei lăsa în pace pe sora mea. Nu mă forța să spun adevărul, nu are rost să răscolim morții. Să păstrăm relații cordiale, iar de sora mea te rog să nu te mai atingi, te-ai jucat destul cu sufletul ei. Numai eu știu cât de mult am tras ca să o aduc cu picioarele pe pământ după ce ai părăsit-o pentru acea doamnă din înalta societate. Ai vrut să te afirmi pe spinarea unei bătrâne doamne înstărite, acum că ai rămas văduv, nu veni să-mi răscolești sora. Pleacă, cere transferul în alt oraș, dacă vreo clipă ai iubit-o, dă-i pace.

Mihail îl ascultă cu atenție pe Valentin și se ridică zicând:

-Transmite-i domnului Boris că am fost chemat la secție pentru niște treburi urgente, apoi plecă lăsându-l pe Valentin în sufragerie.

În drum spre ieșire era camera Adelei și Mihail profită că nu era nimeni de față și intră. Adela  tocmai se schimbase și dădea să iasă. Privirile li se întâlniră.

-Mihail, zise Adela privindu-l galeș în ochi de parcă nu s-ar fi văzut de ieri.

-Adela, te rog să mă ierți, te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu. Ce am ales să fac a fost o conjunctură de care nu-s mândru, dar a trebuit să o fac și nu are legătură cu dragostea pe care ți-o port. Sper să mă poți ierta și să fii fericită, Boris e ceea ce ai nevoie.

Zicând asta o sărută cu pasiune și plecă.

Adela rămase teribil surprinsă și în starea asta de consternare fu găsită după circa cinci minute de Valentin și Boris care pregătiseră plecarea către operă.

-Adela, dragostea mea, să mergem, zise Boris.

-Te așteaptă un viitor luminos, zise Valentin.

Și cei trei au ieșit pe ușă, lăsând în urmă sufrageria care în liniște adăpostea cele două universuri, pe cel al cutiilor cu bijuterii și pe cel al hortensiilor proaspete care împrăștiau un miros parfumat și o firavă frumusețe.