Orb

Din bezna groasă în care trebuia să-și ducă traiul, nu putea bănui bolta care se întindea îmbrățișând pământul. Zidurile semețe se înfigeau cu poftă în nori, așa încât nu-l lăsau să le ghicească culoarea. Nu-l îngrădea nimic deasupra capului, dar Isaruc era departe de a fi liber. De când fusese aruncat în hăul fără ieșire, trudea fără oprire la o cale prin care să-și regăsească drumul. Slobod, ar fi căutat din nou să se-nalțe cerurilor. Pe ele le căuta în sticlirile care rar îi mai apăreau când își subția mult pleoapele, crezând că așa prinde între gene luciri de soare care să-i lumineze calea către ieșire.

Porțile nu erau ferecate, cerul îi era deasupra, chiar dacă negru de sus ce se afla, încât nu lăsa să ghicească zi de noapte. Brațele îi erau chircite, iar picioarele i se împuținaseră după multe răsuciri și reveniri în același loc. Smolite și umede, între zidurile lacome care se hrăneau cu cer, zilele se înnămoleau în nopți egale unele cu celelalte. Mult chin a pus Isaruc în unelte de tot felul pe care și le făurea din pietre sau scobituri din pereții pe care rar mai cobora vița vreunei iederi sălbatice. Pe ele le ura cel mai tare. Cu degete nevăzute prin care cobora către el, părea că-l sugrumă. Atunci izbucnea Isaruc cu furie și le tăia până se ridicau în hohote înapoi sus pe vârfuri. După ce încercase fără izbândă să se cațere pe ele, trăgând nădejde că așa va redeveni slobod, Isaruc își promise că odată cu ieșirea din labirint avea să se răzbune pe planta nemiloasă care își râdea de el, precum o hidră, prelungindu-și cu fiecare tăiere brațele hidoase.

Erau nopți în care se amăgea că ghicește harta stelelor și în felul ăsta avea să-și găsească calea afară din strânsoare, dar se dovedeau doar picături de sudoare din propria lui caznă ori apa care rodea mărunt zidurile. Întunericul are darul de a înghiți spațiul și din el dilată timpul, așa că Isaruc nu mai știa câtă vreme trecuse de când își căuta ieșirea. Iar de când rămăsese singur, timpul părea că înghițise veacurile cu totul.

Scurta bucată de timp în care împărțise și caznă și nădejde cu Desalud, tătâne-su, i se păruse nesfârșit mai ușoară. Făcuse o grămăjoară cu osemintele adunate într-o cârpă înnodată și-și promise că va ține minte colțul unde o îngropase, că avea să mai treacă o dată măcar până avea să se afle liber. Dar nu fu așa. Isaruc, orbit de nerăbdare, uită îndată locul în care-și lăsase părintele ghemuit și uscat. Dornic prea iute de zbor, uită repede cine era… Usaric… Asiruc… Isa… Căzu în uitare slută ce-l trase și mai adânc în pământ. Sunt orb de numai văd Soarele?, își zicea neîncetat… Sunt orb…? Își lăsă trupul greu să apese pământul flămând de sub el. În căderea grea, aripi de plumb odinioară îl împinseră în aurul orb al soarelui.

Cădea urcând în oceanul de pe cerul ars.

 

[foto: tumblr]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s