de Călina Niță

Voi continua astăzi cu cea de-a doua povestire selectată în cadrul Atelierului de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei. Textul este semnat de Călina Niță și conține acea cheie comună promisă în prima povestire pe care o puteți găsi aici și pe care vă invit să o descoperiți.

Cea de-a treia poveste… în curând! Lectură plăcută!

Întunericul cuprindea ușor mansarda. Chiar atunci, Juliet simți cum singurătatea o ia de mână și o duce într-un loc în care simțea nevoia să revină din când în când: trecutul. Și nici nu era de mirare… Pernele catifelate care au copilărit odată cu ea, teancurile răzlețe de cărți ce i-au fost călăuze atâția ani, ghirlanda de luminițe atârnată grijuliu care o privea în tăcere de la ferestruică, toate trezeau acele vremuri în care zâmbetul era refrenul fiecărei zile.

Țârâitul telefonului o smulse din reveria nostalgică. Se ridică alene din confortul pernelor moi și se îndreptă către măsuța de un alb imaculat, aflată lângă ușa mansardei. Apucă telefonul și răspunse ezitant, întrebându-se în sinea ei cine ar putea să o sune duminica, la nouă seara.

– Alo?

– Alo, bună seara, domnișoară Richard! Sunt ofițerul Graham. Îmi cer iertare că vă deranjez la ora aceasta târzie! Pentru că știu că nu urmăriți știrile în general, v-am sunat să vă sfătuiesc să deschideți acum televizorul. Se discută un subiect care cred că ar fi de interes pentru dumneavoastră.

– În regulă, răspunse automat Juliet.

Coborî în grabă scările până în living și luă telecomanda de pe canapea. Televizorul rămăsese pe un canal dedicat documentarelor istorice – delectarea ei din nopțile în care moș Ene își lua liber – , însă mută imediat pe canalul de știri. Vocea hotărâtă a prezentatoarei începu să monopolizeze încăperea: “Un jaf a avut loc azi-noapte, în jurul orei două, la atelierul de bijuterii Boodles din cartierul de lux Mayfair. Au fost furate numeroase bijuterii cu valoarea totală de trei milioane de lire. Printre acestea se află și inelul prețios cu perlă al renumitei soprane Leticia Ramirez. Pe baza investigațiilor desfășurate până acum, poliția are deja un suspect în atenție. Este vorba despre Oliver Baker, un deținut evadat din închisoarea Pentonville, condamnat la detenție pe viață după ce a fost găsit vinovat de uciderea fostului director de bancă, Steven Richard, cu patru ani în urmă. La locul teribilului incident, se află corespondenta…”

Rămase cu privirea fixată pe ecranul televizorului, în timp ce cuvintele prezentatoarei se estompau treptat în urechile sale. Nu îi venea să creadă că, după ce l-a ucis pe bunicul, singura ei familie, această scursură, Oliver Baker, avea tupeul să ruineze și viețile altora.

– Ați văzut știrea? o întreabă ofițerul, amintindu-i că încă este la telefon.

– Da, și este absolut revoltător, dădu Juliet glas consternării ce îi clocotea în tot corpul.

– Într-adevăr. E cât se poate de clar că individul nu are nicio limită. De aceea, v-aș recomanda ca, până îl prind și îl duc înapoi la închisoare, unde îi este locul, să nu ieșiți din casă decât pentru cumpărături sau urgențe. În plus, nu ar fi rău să vă montați o încuietoare mai complexă. Cu acest lunatic în libertate, siguranța dumneavoastră se află în pericol, fără îndoială.

– Aveți dreptate. Voi lua toate măsurile necesare protecției. Vă mulțumesc pentru grijă! O seară liniștită!

– Mulțumesc, asemenea, domnișoară Richard! răspunse ofițerul și închise apelul.

Convorbirea telefonică pe care tocmai a avut-o cu ofițerul Brian Graham a mai alungat o fărâmă din umbra singurătății. Este reconfortant să știe că acest om care a contribuit la încarcerarea ucigașului bunicului său și care i-a fost alături în clipele acelea negre, stătea în continuare cu gândul la ea. De la moartea lui Steven Richard și până astăzi nu a existat Crăciun, Paște sau aniversare în care să nu îi transmită gânduri frumoase. Cu toate că era un detectiv particular, lui Brian Graham, un bărbat cu ochi de un albastru intens și veșnic îmbrăcat la patru ace, i-a plăcut dintotdeauna să își atribuie titulatura de ofițer, iar bunicul lui Juliet, pe vremea când trăia, îi făcea mereu hatârul, chemându-l ofițer Graham. Era felul lui plin de haz de a-și arăta recunoștința pentru nenumăratele situații în care l-a ajutat să depășească tertipurile minților întunecate care au încercat să îi pună bețe în roate la bancă. Cum Juliet a avut încredere deplină în bunicul său și el l-a ținut pe ofițerul Graham în dreapta lui, atunci avea și ea toate motivele să aibă încredere în ofițer și să se bucure de grija pe care i-o purta.

***

            Razele soarelui de vară târzie șfichiuiau cu ultimele puteri strada Royal Exchange. Cu sudoarea șiroindu-i pe tâmple, Jacob Davis, un reporter de la un reputat ziar londonez, se îndrepta cu pași grăbiți către atelierul de bijuterii Boodles cu gândul de a prinde din zbor câteva detalii suculente despre jaful ce avusese loc în timpul nopții. Ajuns în dreptul vitrinei prefăcute în cioburi care încă emanau disperarea făptașului, Jacob se ascunse în lături, ascultându-și instinctul. Îl zări pe detectivul Graham stând de vorbă cu bijutierul Lancaster care aprecia nespus perspicacitatea acestuia, căci era mereu cu un pas înaintea poliției. Jacob și-l amintea pe Brian Graham drept un tip amabil și cooperant cu care a colaborat la ancheta legată de moartea lui Steven Richard. Lângă cei doi bărbați, distinsa soprană Leticia Ramirez stătea sprijinită cu podul palmelor de tejghea, iar starea ei de spirit contrasta vădit cu rochia roz, încărcată de volane, pe care o purta. Printre plânsetele înfundate, femeia părea să răspundă la întrebările detectivului. Intrigat de tensinea aproape materială dintre Graham și doamna Ramirez pe care cei doi se chinuiau în zadar să o ascundă, Jacob se strădui să audă măcar niște frânturi din discuția lor.

– Când se petrecea asta ?

– În jurul orei trei, răspunse istovită Leticia Ramirez.

– Sunteți sigură?

– Cât se poate. Atunci m-a sunat domnul Lancaster să îmi dea vestea devastatoare.

După un murmur neinteligibil, vocea detectivului străbătu din nou până la urechile reporterului:

– Și bănuiesc că inelul dumneavoastră fusese asigurat, nu-i așa?

– Da, bineînțeles, însă acei bani nu se ridică defel la valoarea sentimentală pe care bijuteria o poartă în inima mea. Inelul cu perlă păstrează în el bucuria deplină pe care am simțit-o atunci cand Michael, regretatul meu soț, m-a cerut în căsătorie. Din păcate, atacul terorist din 11 septembrie mi-a răpit multe clipe de fericire pe care le-aș fi putut trăi alături de el. Era plecat cu afaceri pe atunci…

– Înțeleg, doamnă Ramirez, răspunse detectivul cu un zâmbet crispat, o nostalgie mută.

Dacă la început Jacob Davis mai putea pune tensiunea din atelier pe seama imaginației lui, atunci, devenise o certitudine.

***

            După ce părăsi atelierul de bijuterii, Brian Graham simți nevoia să își limpezească gândurile. Și ce mod mai bun de a-și recăpăta coerența interioară decât cu o cafea aromată pe terasa de la The Black Penny? Făcu un dans al bucuriei în sinea lui când realiză că îndrăgita cafenea se află la doar douăzeci de minute distanță de mers pe jos. Ocupă aceeași masă liberă care, printr-un algoritm nedeslușit al universului, îl aștepta de fiecare dată. Chelnerul îl văzu și făcu imediat un gest cu mâna în direcția sa, semn că știa deja ce fel de cafea să îi aducă. Privind în jur, Brian întrezări o siluetă care se îndreapta cu pași apăsați către masa lui. Misterul ce plutea în jurul siluetei se risipi în clipa în care o rază de lumina se așternu lin pe chipul său: era reporterul Jacob Davis, un tip investigator cu un aer ușor năstrușnic, o companie agreabilă, în orice caz.

– Salutare, ofițer Graham! spuse reporterul cu un zâmbet larg, știind cât de mult îi place detectivului să fie numit asa.

– Bună, Jacob! Ia loc, te rog. Hai că îți fac cinste cu o cafea.

– Nu, mulțumesc. Sunt puțin în contra-timp, răspunse reporterul, așezându-se pe muchia scaunului. Trebuie să termin articolul despre jaful de la Boodles. Probabil ai observat că am facut un obicei din a-mi condimenta articolele cu puțină controversă. Așa că, am să te întreb: nu ți se pare ciudat ca un proaspat evadat precum Oliver Baker să revină atât de devreme la treburi necurate în loc să evite pe cât posibil atenția autorităților?

– Vezi tu, Jacob, individul are o mentalitate atipică și e certat cu instinctele de autoconservare, eufemistic vorbind. Când a fost dus la închisoare, i s-a facut testul psihologic de rutină din care a reieșit că suferă de schizofrenie. Și, cu toate că ar fi trebuit să fie încarcerat în aripa dedicată deținuților cu probleme psihice, Baker a fost inclus printre pușcăriașii obișnuiți, deoarece cunoștea pe cine trebuie, îl lămuri Brian pe reporter dintr-o răsuflare, de parcă ar fi memorat discursul, privindu-se în oglindă.

– Interesant, constată Davis în timp ce își lua notițe conștiincios. Acum pot spune că mi-am rotunjit articolul. Mulțumesc, ofițer Graham! Succes cu ancheta! La revedere!

– Mersi! Pe curând, Jacob!

Silueta reporterului se făcea din ce în ce mai mică în depărtare, până se amestecă prin mulțimea ce colinda frenetic străzile. Detectivul achită nota de plată și părăsi cafeneaua, ștergându-și palmele transpirate de pantalonii de stofă.

***

            Ropotul de aplauze de la Opera Regală din Londra se stinse treptat, odată cu luminile. Soprana Leticia Ramirez își privi cu amar mâna pe care ar fi trebuit să strălucească mândru inelul cu perlă. Simțea cum toată experiența clădită sârguincios atâția ani aproape că se risipea precum o păpădie în bătaia vântului. Știe că imnul de laude aduse de admiratori și critici prestanței și calităților vocale se datora forței interioare pe care i-o insufla inelul neprețuit, purtat la fiecare spectacol. Dar, aceasta nu era o argumentare demnă de interviuri; spectacolul trebuia să continue cu sau fără inel. Nu își putea dezamăgi publicul fidel care aștepta nerăbdător în sală. Trase aer în piept și păși pe scenă în ritmul trilurilor sale.

***

            Cu un licăr de precauție în privire, reporterul Jacob Davis mergea pe strada pe care știa că locuiește detectivul Brian Graham. În urmă cu trei zile, când s-au întâlnit la The Black Penny, nu părea deloc în apele sale, vorbind despre Oliver Baker. Și dacă era să ia în considerare și atmosfera stranie din atelierul de bijuterii, reporterul putea jura pe intuiția sa fină că detectivul avea ceva de ascuns. Era amiază – judecând după programul pe care investigația i l-a impus, ofițerul Graham nu trebuia să fie acasă. Ajungând în dreptul unei scări de bloc ce nu părea să fi făcut cunoștință cu renovarea de mai bine de douăzeci de ani, Jabob se simți norocos că ușa era întredeschisă. Urcă silențios scările până la apartamentul detectivului. Își scoase din portofel o agrafă pe care o lua întotdeauna cu el pentru orice eventualitate. Pătrunse ușor în casa lui Brian, mulțumindu-i în gând că nu a investit prea mult în încuietoare. Bunul gust al detectivului în materie de vestimentație era în deplină antiteză cu preferințele sale în ceea ce privește designul interior, asta dacă nu stătea cu chirie.

În vestibulul claustrofobic, păzea peretele o improvizație cel puțin sinistră din fier forjat care probabil s-ar fi vrut a fi un cuier. Livingul fără ușă era ticsit de teancuri de dosare ținute într-o cazemată a kitschului și a neglijenței: mobila bej, scorojită, era înțesată de autocolante cu motive florale, iar canapeaua făcută ferfeniță din partea opusă a camerei îi ținea companie covorașului de perete ce surprindea răpirea din Serai. După câteva minute în care răsfoi amalgamul de articole decupate din ziar și documente de tot felul, reporterul ajunse la concluzia că nu acolo se găsea încifrată strategia capabilă să îi mute pionul pe tabla de joc. Așa că, își puse speranța în dormitorul spre care se îndreptă pe loc. Scană rapid bibelourile și mileurile care stăteau la șuetă pe comodă, pașii călăuzindu-l apoi către șifonier. Podeaua scârțâi ușor sub talpa unui pantof. Se aplecă să cerceteze scândura cu pricina și nu îi luă prea mult să își dea seama că putea fi îndepărtată lejer. Dedesubt, găsi un album prăfuit de fotografii al generației de liceeni 1986-1990. Îl deschise la prima pagină. Mai să îl scape din mână. O pereche familiară de ochi albaștri încadrați de o tunsoare mullet, moda anilor ’80, îl privea ironic. Sub fotografie, stătea scris cu litere înclinate numele “Carlos Aguilar”, pe care, dacă nu l-ar fi văzut, ar fi putut băga mâna în foc că detectivul Brian Graham era cel ce zâmbea superior către aparat. Cu mâinile tremurânde, Jacob Davis răsfoi albumul și dădu peste o altă pereche cunoscută de ochi, dar care îl priveau tandru de această dată. Era inconfundabila Leticia Ramirez, după cum confirma și numele care corespundea fotografiei. În clipa aceea, discuția purtată din priviri de Brian Graham alias Carlos Aguilar și Leticia Ramirez la Boodles căpătă sens în mintea reporterului. Era evocarea unei iubiri adolescentine care, dintr-un motiv sau altul, nu a avut șansa să înflorească. Oare schimbarea de identitate a lui Carlos Aguilar avea vreo legătură cu asta?

Pe când gândurile îi goneau în căutarea unor posibile răspunsuri, Jacob își lăsă privirea să cadă în locul în care fusese ascuns albumul, observând o bucată de hârtie mototolită care nu îi captase până atunci atenția. Degetele sale ca de pianist despăturiră hârtia. Reporterul constată cu stupoare că ținea în mâini bijuteria de suflet a sopranei, inelul cu perla pe care poliția spera să îl obțină de la criminalul Oliver Baker. Dar de ce ar fura detectivul, dintre toate bijuteriile din lume, tocmai inelul cu perlă al fostei iubite? Totul părea aproape ireal. Cu o mină încruntată, Jacob începu să țeasă diverse scenarii care ar putea să descâlcească ghemul de ață încurcată, în timp ce mâna sa își găsi drumul către buzunarul pantalonilor. Abia când apucă telefonul mobil, reporterul realiză ce voia să facă, de fapt: să sune la poliție. Considerația pe care i-o purta până mai ieri lui Brian Graham pierdea teren în fața confuziei ce plutea în jurul lui Carlos Aguilar. Reporterul simțea că trebuia să lase talerul să se încline în favoarea dreptății, indiferent de ce presupunea asta. Fără să mai stea pe gânduri, apelă numărul destinat urgențelor și oferi detaliile necesare.

Nici nu încheie bine apelul că auzi niște pași prudenți în hol. Era evident cine intra. Nu avea sens să se ascundă – zarurile fuseseră deja aruncate. Detectivul îl descoperi pe reporter stând pe podeaua veche de lemn.

– Ce cauți aici? se răsti Carlos.

– Mă plimbam prin zonă și am zis să îți fac o vizită, răspunse Jacob cu o nonșalanță disimulată.

– Sarcasmul nu te prinde, să știi.

Ochii detectivului se pregateau să îi iasă din orbite în momentul în care fixară hârtia despăturită și albumul, dar trase apoi aer în piept, încercând să se tempereze.

– Mă gândesc că știi deja cine sunt și ai o vagă bănuială legată de ce am facut, constată Carlos Aguilar, iar resemnarea i se citea în glas.

Extenuat, i se alatură lui Jacob pe podea. Simțea multitudinea de întrebări care îi stătea reporterului pe buze.

– M-am născut în Madrid, într-o familie numeroasă, cu cinci frați, ca să fiu mai exact. Mama era casnică cu normă întreagă, dar, din când în când, mai făcea curățenie prin casele celor dispuși să o plătească. Tata era mecanic auto, el fiind sursa principala de venit și, cu toate că își lua ore suplimentare ori de câte ori avea ocazia, nu era suficient. Trăiam de pe o zi pe alta, iar frustrările și nemulțumirile strânse ani la rândul îmi umpluseră paharul până la refuz când am împlinit cincisprezece ani. Îmi doream nespus să îi ajut cumva pe ai mei. Prin zona liceului, umbla o gașcă de tipi care mai învârtea socoteli pe ici, pe colo, și, pentru că aflaseră cumva despre situația mea financiară, m-au întrebat dacă voiam să livrez niște bijuterii o dată pe săptămână. Deși era genul de propunere pe care valorile familiei mele ar fi respins-o categoric, erau bani frumoși în joc. Până la urmă, am acceptat și, imediat ce câștigurile au început să vină, le-am spus alor mei că găsisem un post liber la cafeneaua din cartier, având grijă să dozez sumele de bani pe care le aduceam acasă, astfel încât să nu apară semne de întrebare. Am ținut-o așa până în ultimul an de liceu când rețeaua care se ocupa cu traficul de bijuterii a ajuns în atenția poliției. Devenisem anxios, nu mai reușeam să închid un ochi noaptea, iar performanțele mele școlare scăzuseră dramatic. Nici cu iubita mea de atunci – pe care o știi și tu – , Leticia Ramirez, lucrurile nu mai mergeau ca unse, cum se întâmpla cândva. Eram absent în discuțiile cu ea, atitudine față de care se arăta mereu îngrijorată, cerându-mi explicații. Îi spuneam de fiecare dată că sunt niște tensiuni în familie și că totul va fi bine. Mă durea în adâncul inimii când o mințeam, dar nu aveam de ales. Pentru că aș fi fost arestat dacă mai rămâneam în Spania, am apelat la niște cunoștințe ca să fac rost de un buletin și de un pașaport, o nouă identitate, o nouă viață. Am plecat la Londra, unde m-am orientat rapid către un post de bibliotecar, pentru ca, doi ani mai târziu, să fiu recrutat într-o agenție de detectivi particulari. Leticia a aflat, cu siguranță, de la știri motivul pentru care dispărusem și îmi părea rău că o părăsisem așa, însă ar fi fost prea riscant să îi spun încotro mă îndreptam. Două luni mai târziu, am citit într-o doară un articol despre o soprană debutantă de origine spaniolă care pășise pe scena Operei Regale – era Leticia, dragostea mea. Oricât de mult îmi doream să o reîntâlnesc, știam că lucrul ăsta nu ar fi adus vreun beneficiu nici carierei sale, nici noii mele identități. Așa că, am ales să păstrez distanța. Și m-am ținut de planul ăsta până acum patru zile, când domnul Lancaster m-a chemat să anchetez jaful al cărui autor eram chiar eu. Nu puteam să îl refuz; îl ajutasem și cu alte incidente în trecut. Bijutierul acela cumsecade se baza pe mine. Ce perversă poate fi soarta! Și uite așa am ajuns să întâlnesc din nou privirea femeii pe care nu am încetat o clipă să o iubesc, dar pe care am jefuit-o fără să observ inelul cu perlă în învălmășeala de bijuterii furate. Nu aveam idee că și-l mutase din caseta de valori a băncii care l-a avut pe Steven Richard drept director. De ce am furat bijuteriile? Ei, bine, traficanții din vechea bandă ținuseră minte că îmi rămăseseră niște datorii consistente de plătit. Cum nu aveam suficienți bani gheață, m-am gândit că niște bijuterii de la Boodles ar acoperi suma necesară. Nu vedeam ce putea merge rău, mai ales că îl puteam incrimina pe Oliver Baker care de când a pășit în penitenciarul Pentonville, avea un singur gând: evadarea. Știam că dorința lui de libertate îmi va fi de ajutor într-un fel sau altul, căci presimțeam cumva că traficanții o să vrea bani de la mine mai devreme sau mai târziu. Când Oliver Baker a fost adus la închisoare, am avut grijă să fie încarcerat în aripa deținuților obișnuiți, nu a bolnavilor psihic, pentru a avea acces mai facil la lucrurile ce i-au fost confiscate la intrare. În punga repartizată lui, am găsit un ciob de sticlă (pe care îl folosea, probabil, pe post de armă) și l-am sigilat într-o altă pungă pe care am luat-o cu mine. În noaptea jafului, am preluat amprentele de pe ciob cu o bucată de plastic și le-am lăsat pe tejgheaua atelierului de bijuterii și pe ciocanul cu care am spart vitrina. Am trimis traficanților bijuteriile, cu excepția inelului cu perlă, ca să le vândă și să obțină banii de care aveau nevoie. Să îl accepte nu era cu putință: mi-au spus că prețioasa bijuterie fusese vedeta a numeroase expoziții, deci era ușor de recunoscut. Așa că, ascunderea ei rămânea singura soluție. Și, din câte se pare, am cârpit o gafă cu altă gafă, având in vedere că ai găsit inelul, Jacob.

– Incredibil, Carlos! Parcă ai trăit șapte vieți într-una.

– Se poate spune și așa, zise detectivul, dând aprobator din cap.

Sirena poliției se auzea în depărtare.

– Trebuia să mă aștept la așa ceva din partea unui reporter cu spirit justițiar căruia îi e dor să aibă un articol publicat pe prima pagină a ziarului, spuse Carlos Aguilar cu ironia pe care numai un om înfrânt și-o mai putea permite într-o astfel de situație. Dar, ca fapt divers, nu îmi amintesc să se fi legalizat intrarea prin efracție.

– Am facut ceea ce mi s-a parut corect, Carlos – Doamne, cât de greu îmi vine să te chem așa. Cât despre pătrunderea în apartamentul tău, cred că va fi cu mult eclipsată de epopeea fascinantă pe care tocmai am înregistrat-o, răspunse Jacob Davis, rânjind triumfător.

***

            Întunericul cuprindea ușor mansarda. În pernele moi, la lumina caldă a ghirlandei de beculețe, Juliet Richard recitea un roman pe care îl îndrăgise în copilărie, luând câte o înghițitură din ceaiul de măceșe pe care și-l preparase. Dacă atunci când era mică romanele îi hrăneau dorința de a descoperi noi tărâmuri, astăzi, îi ofereau porți de evadare din realitatea crudă în care Oliver Baker își făcea de cap pe străzile londoneze.

Lăsă cartea deoparte și coborî la parter. Aruncă o privire fugară la încuietoarea sofisticată pe care și-o montase la recomandarea ofițerului Graham, intrând apoi în living. Deschise televizorul pe canalul de știri, un obicei pe care l-a reintrodus în rutină, după cei patru ani de la uciderea bunicului în care ceea ce se întâmpla în lume își pierduse relevanța. Acum, în schimb, simțea că se cuvine să fie la curent cu progresul anchetei legate de jaf și, implicit, cu arestarea criminalului.

“Oliver Baker, deținutul evadat din penitenciarul Pentonville, în urmă cu o săptămână, a fost arestat acum câteva ore în gara Alexandra Palace, pe când încerca să ia trenul către Edinburgh. Acesta a fost escortat înapoi la închisoare unde își va continua detenția pe viață pentru uciderea directorului de bancă, Steven Richard, dar nu și pentru săvârșirea jafului de la atelierul de bijuterii Boodles. Potrivit unei înregistrări oferite autorităților de către un reporter, bijuteriile au fost furate și vândute pe piața neagră de către Carlos Aguilar, un traficant care a fugit din Madrid în urmă cu paisprezece ani, schimbându-și numele în Brian Graham și devenind detectiv particular în Londra. Singura bijuterie care a rămas nevândută este inelul cu perlă al sopranei Leticia Ramirez…”

Juliet închise televizorul și își luă capul în mâini. Ușurarea că Oliver Baker fusese prins era aproape anihilată de șocul pe care i l-a stârnit până în măduva oaselor fapta reprobabilă a unui om în care atâta vreme a avut deplină încredere. Singurul stâlp de certitudine care se înălțase promițător după moartea bunicului său se prăbușea iremediabil. Brian Graham nu fusese nicicând Brian Graham. Măcar grija lui pentru ea îmbrățișase vreodată sinceritatea?

***

            Leticia Ramirez privea în gol pe fereastra dormitorului său decorat vintage. Și ea rămăsese cu un gust amar de pe urma știrilor de seară. Mica scânteie de speranță care se aprinse timid în atelierul de bijuterii, la gândul unui nou capitol alături de Carlos se stinse pentru totdeauna.

Un ofițer de poliție îi înapoiase inelul cu perlă alături de un bilețel pe care scria: “Nu am știut că inelul tău era printre acele bijuterii. Nu mă aștept să mă ierți, dar te voi iubi mereu, C.” Îl citise de nenumărate ori, ajungând de fiecare dată la aceeași concluzie: cuvintele acelui bărbat nu mai valorau nimic pentru ea. Era aproape nepământesc faptul că mai ieri interpreta revederea cu Carlos drept dorința universului de a le acorda încă o șansă. Acum îi era limpede că mesajul se afla tocmai la polul opus: universul voia să îi arate că despărțirea lor petrecută cu ani în urmă a fost un rău “benefic”, că doar dacă cineva își schimbă identitatea și se mută în alt oraș, nu înseamnă că trecutul îi va pierde urma. Vechile deprinderi pândesc adesea de după colț momentul ideal să revină în acțiune: o situație-limită.

Leticia Ramirez își puse melancolică inelul pe deget. Știa că semnificația lui se va zbate de acum între iubirea sinceră, dar smulsă din fașă, a lui Michael și speranțele deșarte, date de Carlos – două cărți cu final nefericit. Timpul avea să decidă dacă durerea ce sălășluia în acea bijuterie va alege să o doboare cu desăvârșire sau să îi dea aripi măiestre în spectacolele de la operă.

 

[foto: etsy.com]