N-am avut eu vreme de stat la povești cu oamenii locului când am trecut nu cu mult pe aici, pe la Podul lui Dumnezeu, însă legendele care însoțesc locul par că sunt mai vii ca oricând. Fete și flăcăi din zorii vremurilor luptând cu balauri… Dochia alungată de diavoli și oploșită sus pe țep de munte… sau una mai cu seamă la care am luat aminte cu urechea aplecată, că mi-a fost zisă-n șșșoaptă…

Se zice că oamenii necăjiți de relele Dracului se rugară mult la Dumnezeu să-i scape de nenorocirile Necuratului care țopăia rânjind la fiece necaz pricinuit lor. În peștera de la poalele Ponoarelor domnea răul, iar lui Dumnezeu nu-i place cusurul ăsta. Așa că pocni din deget tavanul peșterii cu gând să-l stârpească pe Afurisit și să-l prăbușească hăului. Numai că Dracul, șiret, se furișă pe cealaltă ieșire a peșterii și scăpă urgiei. Urlând de ciudă, Bată-l Crucea își înfipse ghearele în pereții peșterii, scobituri care se mai văd și azi. Așa se născu podul sub care s-a căscat hăul, odată cu prăbușirea beznei și curgerea apei limpezi pe sub brațele Podului lui Dumnezeu.

Acum apa nu mai curge, a spălat relele. Atunci, când m-am aflat așa aproape, am îndrăznit o clipă doar cât un bob să privesc în sus. Ecoul prăvălirii peșterii e înscris în stâncile împletite în boltă.

[foto (c) Andra Samson]