– Nici dacă ți-aș făgădui că totul rămâne întocmai așa cum ai visat, nu mi-ai spune?

– Nu.

– Nu înțeleg. Ar fi așa cum mintea ta l-a născocit.

– Nici vorbă!

– Cum nu? Am să ascult atent, n-am să fac nicio mișcare fără să prind în ea pâlpâirile visului tău pe de-a-ntregul. Pensula n-ar face decât să se mlădieze pe pânza care va naște în felul ăsta visul. 

– Poate. Dar între vis și mâna ta, care amestecă culorile, vor sta la pândă mii de mincinoși. 

L-am privit lung. Mă îneca o amărăciune cum nu mai trăisem vreodată. Eșuam în tot ce-mi puneam în cap ca să-l conving. 

– Uite cum facem… lăsăm întunericul să ne cuprindă. În umbrele abia ghicite, voi ști cum ne vorbește visul mai bine și voi ști cum să-i surprind și nuanțele cele mai bine cotlonite. Am să pun șevaletul contre-jour, doar ca să pot întrezări alunecările de lumină. 

– Întunericul?, zâmbi, dar nu pentru mine. Era un surâs pe care-l purta pentru o lume întreagă și pentru niciunul anume.

Am închis ochii. Rostisem o prostie. Poate cea mai mare. Bătrânul se născuse orb, iar eu în deșertăciunea mea nu fusesem în stare de mai mult. Își răsucea acum câteva noduri, bătrâne la rândul lor, din ceva ce vag mai semăna cu o funie împletită, ce mă ducea cu gândul la rasa călugărilor franciscani.

– Bine. Facem altfel. Povestește-mi ce vrei tu și-am să văd eu ce încape sau nu pe pânză. 

În lumina care oricum se împuțina, îi văzui pieptul umflându-se într-o răsuflare adâncă. Părea că nu se mai termină. Mă uluia cât aer putea să încapă, de parcă se îmbiba cu toată viața pământului fără să se grăbească și apoi o dăruia înapoi cu și mai multă lumină. Nu era prima dată când mi se părea că la asfințit bătrânul părea că lucește precum un lampion, cu o scânteie timid acoperită, dar mereu dinăuntru și care mereu se înălța. Nu spusesem nimănui. Era de ajuns că nu-i dădeam pace să-mi spună visul și mă lua lumea de nebun. Atât mi-ar fi trebuit să le zic și că tocmai când întunericul dădea târcoale, din el lucea ceva ce-mi luase mințile în vremea din urmă. Îi eram, cred, o umbră care-l urmărea fără încetare, nici nu știu cum își păstra răbdarea neatinsă, în timp ce pe mine mă tot îmboldea nerăbdarea să văd visul întrupat. Nici vorbă să fiu eu demn de punerea lui în culoare, după atâția alții care-și încercaseră norocul înainte, dar trebuie că era ceva cu lumina aceea dinăuntru, iar mie asta îmi era destul ca să nu mă las păgubaș. Se zice că unii l-ar fi auzit pe moș vorbind în vis și că fiecare s-ar fi grăbit s-aducă repede pânza aproape, ca să prindă tot ce zicea moșul bolborosind. Și ascultau ei cu ochii ieșiți din orbite și urechile boltă, dar când se întorceau în fața pânzei… ni-mic! O uitare păstoasă le încleia mintea de nu puteau schița nici un crochiu. Despre unii se zicea că uitaseră chiar și cine sunt. Așa putere avea visul ascultat pe furiș că le lua mințile tuturor. Atâta măcar pricepusem și ca să nu stric toată treaba, așteptam răbdător să mi-l zică bătrânul când va vrea el. Așa nu era furat și puteam pune ce aveam eu mai bun pe paleta de lemn. Oricum simțeam mult albastru, albastru închis ca noaptea.

– Mii de mincinoși?, întrebai ca sculat brusc din somn. 

– Da. 

Avea felul ăsta simplu de a-mi răspunde fără să lase loc altei întrebări. 

– Cine sunt ei? Cum așa?, mă împinsei eu mai departe. 

– Eu pot rosti vorbe, copile, dar niciodată adevărul.

Mi-am lungit urechile a semn de întrebare.

– Cum… adică? 

– Ai să-nțelegi tu…, zise plecându-și ochii și trăgând din nou tot aerul pământului în piept. Când îl dădu afară, din turnul în care ne aflam o mantie albăstrie parcă fu aruncată peste oraș. Ședeam cu moșul de atât de multă vreme, că nu mai știam rostul vremii. Când nu umblam în urma lui, trăgând nădejde că aflu visul facerilor toate, mă opream în câte un colț al abației cocoțată pe dealul dinspre nord, și mă apucam să desenez ce mi se-nfățișa. Turle posace, acoperișuri roșiatice, alei înguste, poate câte un turn semeț, oameni foarte rari, dar asta e că ședeam noi foarte sus, iar siluetele lor se topeau printre pietrele de caldarâm. Când era cel mai adânc prins în gândurile lui, despre care eram convins că erau vise înnodate, izbuteam să-l prind în schițe palide. Aveam mereu pregătită o altă pânză cu câte un colț de stradă sau un apus, ca să nu mă dau de gol. Nici nu știu ce-mi închipuiam. Ca și cum dacă-i făceam portretul aș fi putut vreodată ghici visul la care râvnea o lume-ntreagă. Cu toate acestea, nu mă lăsam. Observasem că de la o vreme, cum îl prindeam oricum doar din profil, părea din ce în ce mai mic. Parcă se mărunțea sub ochii mei, iar eu cu și mai mare lăcomie mă aruncam pe pânze să-l prind cât mai bine. Cu cât se micșora mai repede, cu atât lumina ce-l străbătea în ceasuri de amurg părea mai vie. Nici nu mai conta unde-mi puneam șevaletul, că mereu aveam lumina potrivită.

În seara aceea noaptea întârzia, dar asta nu făcea ca lumina ce-l însuflețea să fie mai pală. Am ridicat instinctiv pensula cu gând să pun culoare în tot ce vedeam. Mă ajuta că lumina zăbovea. Mi-a apăsat mâna ferm până când pensula mi-a alunecat. Am lăsat-o să cadă. Nu simțeam niciun regret. Mi-a apăsat apoi ochii cu mâna lui bătucită. Am așteptat într-o tăcere care vorbea mult. Pe întuneric. 

– Acum vei vedea, mi-a spus fără să scoată un sunet. 

Tot aerul l-a tras în piept. În suflul lui, mi-am umplut pieptul fără teamă cu adevărul de nespus. Acela despre care vorbea el, moșul timpurilor. Când i-am deschis era pe nicăieri și-n toate pânzele pe care le răsucisem în toată vremea ce fusesem împreună. În dreapta mea, un ucenic. Imberb, cu ochii scăpărând curios. 

–  Nici dacă ți-aș făgădui că totul rămâne întocmai așa cum ai visat, nu mi-ai spune?

– Nu, i-am spus scurt.

– Nu înțeleg…

[foto epicreads.com]