Taina caldeenilor

de Andreea Tănase

Atelierul de scriere creativă din luna octombrie de la Fundația Calea Victoriei s-a încheiat cu un buchet de povești încântătoare. Am ales din nou să găzduiesc patru dintre ele aici, pe Povești cu miez. Încep cu primul dintre două texte semnate de Andreea Tănase. Zilele următoare, alte trei proze scurte. Iar din 10 noiembrie, un nou atelier de scriere creativă

Lectură plăcută!

***

Cearșaful alb stă lipit de trupul somnoros ca o meduză. 

Aproape fiecare dimineață începe cu această luptă de desprindere de un corp străin pe care-l refuz, un refuz maternal, la început. Știu că acel corp are ceva din mine, e un corp-matrice care mă conține și care-mi cunoaște toata frământarea pielii  adunată în pliuri de gânduri nocturne. 

Fiecare dimineață o petrec în tranșeele unei camere dintr-un bloc comunist din Europa de Est.  Aer rece. Pereți lipsiți de vegetație. Siluete obosite ale obiectelor din jurul patului. Eu încercând să mă agăț de realitate prin pipăire. Mă îndrept spre baie în timp ce cafeaua dă în foc. Același cerc vicios. Semn de normalitate. 

Mă spăl pe dinți și mă gândesc că toată trecerea asta e oricum un joc de-a v-ați ascunselea în care trebuie să știi când să te dezvălui. E bine să-ți faci adăpost chiar și cu lucruri străine sau cu obiecte fragile. Termin periatul și îmi clătesc fața cu apă rece. Îmi place să-mi cuprind chipul cu palmele și să stau așa minute în sir ca într-o rugăciune. Un miros puternic de boabe de Tonka și cardamon se impregnează în nări. Apoi o respirație șuierătoare ca un horcăit de animal sălbatic se aude dintr-o dată în încăpere. Ridic capul și privesc drept în oglindă. Observ un chip care pare că se deformează. Un ochi stă suspendat pe frunte de parcă ar vrea să cadă în timp ce al doilea privește rece înspre mine. Nasul este lung și strâmb, buzele subțiri și vineții. În jurul gâtului i se încolăcește un șarpe galben. Mă privește. Îmi dau seama că horcăitul se datorează șarpelui care stă în jurul gâtului ca un accesoriu scump de dandy. Respirația mi se oprește. Îmi cuprind brusc cu mâinile gâtul ca pentru a slăbi strânsoarea, dar șarpele nu e acolo. Și el râde. Râde cu poftă în timp ce-și arată dinții poleiți cu aur. Ochii îngropați în cutele adânci ale timpului par să îi trădeze căldura ascunsă înlăuntrul său. Remarc că are, mai curând, chipul unui bărbat elegant. Mustața lui exigentă  ca limbile ceasului la 10 și 10, precum cea a lui Dali, tenul de culoarea untului sărat cu pomeți de un roșu cuperozic și bărbie foarte ascuțită. Trăsăturile chipului său cu atmosferă cubistă par îndulcite de brazdele adânc înfipte în epiderma groasă care zac ca niște opere nescrise în cafenele pariziene cu artiști ratați, în zile friguroase cu ceață și choux à la crème, când cașmirul îmblânzește mâncărimea pielii, iar cauciucul cizmelor sparte inundă degetele paralizate în ciorapii croșetați. Rictusul buzelor sale vineții pe fundalul ticăitului ceasului său de buzunar Audermas Piguet îți penetrează învelișul nervos ca un șurub înfipt în carne vie, mutilând calmul și accentuând starea catatonică a membrelor corpului în care mă aflu. Farmecul pe care-l emană prezența sa stranie de vodevil cu acel șarpe cu ochi de chihlimbar încolăcit în jurul gâtului e irezistibil. Un amestec de teroare și  dorință aluneca prin trupul meu cald. Nu pot ghici secolul din care a evadat. Se arată în fața mea ca o prezență care mă reflectă, ca o identitate a mea pe care o descopăr acum sau ca o dezvrăjire poate, o scoatere a nerostitului pe care îl păstrează oglinzile, în lumina asta de bec de 100w care pâlpâie în diminețile mohorâte de toamnă.

Buzele mele se întredeschid, sunetul vrea să sfâșie aerul, dar degetul lui arătător îmbrăcat cu un inel cu piatra de un verde hipnotic, se apropie de gură  și o atinge în chip solemn invocând tăcerea. Șarpele adormit i se prelinge înspre urechea dreaptă și-i pătrunde în timpan cu limba lui lungă și aspră. Pare să asculte cu ochii injectați și reci de parcă întreaga lui ființa ar fi fost scursă de suflare. Mă întreb în ce limbă stranie comunică și dacă șarpele i-a purificat urechile precum lui Melampus, așa încât a ajuns și el să înțeleagă graiul păsărilor.

Zâmbește de parcă mi-ar fi auzit vocea gândului iar apoi cu timbrul său puternic îmi spune că el nu este medic, dar ar putea fi prezicător pentru că nici lumea dedesubt, nici lumea de deasupra nu îi sunt străine. 

Apoi cu o privire glacială  sparge din nou tăcerea. Aș  putea să aud și eu vocea șarpelui dacă m-aș dezbrăca de zdrențele stătute în care suntem forțați să umblăm încă de la naștere, dacă aș privi fața hâdă a adevărului care șoptește ceea ce nu poți să auzi atunci când trăiești  aruncat în vâltoarea vieții fără punct de sprijin. Aș putea să aud și eu limba originară în ale cărei sunete se ascunde taina caldeenilor ca într-o marmură în care zace creația nenăscută și nedeslușită a artistului care se zbate între vid și plin. 

Imaginea din oglindă se distorsiona violent ca într-o pânză impresionistă iar chipul începu să-și piardă conturul. Culori amestecate fără formă care să le conțină se îmbinau într-un joc orgiastic. Picuri mari de galben se scurgeau pe suprafața de sticlă.

***

[foto: darlingjosephine.com]

One thought on “Taina caldeenilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s