381 de metri pe secundă

de Andreea Tănase

A treia zi, încă o povestire semnată de Andreea Tănase, pe care mă bucur să o găzduiesc aici, text care a căpătat trup în octombrie la atelierul de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei. Pe prima o puteți găsi aici.  

Lectură plăcută!

Ora 10 a.m.  Îmi ascult cizmele lovindu-se de asfaltul rece. Același ritm interior. Aici totul trebuie adaptat respirației încăperii. Altfel dai de bănuit. Număr în gând picăturile de umezeală care curg pe pereții prin care se aud ecouri ale unor nume de Sfinți. Cu mâna dreaptă, îmi pipăi buzunarul de la piept. Scot o țigară dintr-un pachet de Kent. E ruptă, dar pot sa trag cel puțin trei fumuri. Nicotina mă ajută să gândesc. 

Șaptesprezece ore până la răsărit. 10 AKM-uri, model 1963. 30 de cartușe fiecare. Calibru 7,62 mm. Sistem de ochire mecanic. Cinci membri ai rezistenței. 

S-au împărțit afișe prin oraș. Le îndesau în cărțile poștale câte două-câte trei, alteori le aruncau din buzunar în locuri neaglomerate. Știam că nu avea să dureze mult. I-am spus încă de la început că riscul e prea mare. Nu ai ce să faci în astfel de situații, puterea ucide. Întotdeauna. Eram sigur că nu avea să-l lase, conștiința lui, nu avea să-l lase să trăiască așa, cu libertatea anesteziată. Nu putea să-și asume boala asta, această leziune colectivă  a nervului optic, nu putea să facă exerciții zilnice de credință pentru a i se revela  starea asta firească a omului, frica, pe numele ei cel mic, nu putea să trăiască printre cei muți, încă de când era copil cred că simțise indiferența asta față de propriul destin.  Asta am invidiat cel mai mult, candoarea și indiferența lui de martir care-l făceau să fie atât de liber și de apreciat. Fusese preferatul ei, am simțit-o tot timpul. Era și normal. Singurul lucru prin care m-am făcut remarcat a fost nevoia asta patologică de a ucide. Ucideam ca să învăț să simt. Îmi alegeam tot felul de insecte și de animale pe care să le torturez înainte de a le da shutdown pe veci. Dar el, el nu era un monstru fără compasiune. El avea o inima mare și dreaptă. 

Ăsta ar putea fi momentul. Inima aia ar putea să-și oprească curajul și insistența cu care bate. Au fost antrenați să țintească acolo. Zeci de ore de antrenament în fața hârtiei pentru a nimeri organele vitale.  Întotdeauna este indicată evitarea desfigurării prin împușcături repetate la nivelul capului, de aceea, plutonul de execuție detectează în primul rând, inima. Totuși, simt că ar fi un act înalt de trădare față de propriul neam. Port în mine respectul ăsta bolnăvicios față de legăturile de sânge, probabil de aceea, sunt așa de ușor de manipulat, probabil de aceea fac parte din Liga celor care-i extermină pe străini. Daca m-aș concentra, aș putea sa-i aud respirația din camera neagră. Sacadată și grea. E închis de doua zile fără mâncare, fără apă, în celula aia rece și întunecată. Oare se gândește la mine? Oare simte că sunt aici? Aș putea să risc, da! Aș fi dispus să plătesc cu viața pentru ideea asta de a salva. Dar știu că salvarea  e doar un pat călduț pentru cei slabi. Și, totuși, dacă….

Dar el, el e dincolo, probabil plânge, știe că va muri în zori. Îi pasă. E și normal are doi copii acasă și o soție. Nu are chef de jocuri cu martiri. El a suferit dintotdeauna de naivitatea asta împuțită și acuma uite, l-a adus în cele mai  periculoase situații. S-a lăsat înșelat de basmele cu eroi. Nu știu de ce a riscat atât pentru o idee. De ce s-a lăsat târât în asta? Aceeași minte de copil teribilist pe care o poarta sub haina unui om calculat și pragmatic. De fapt, nu s-a schimbat deloc de când împărțeam aceeași bancă și-mi propunea să ne aruncăm pe fereastra în timpul orei de matematică. 

Ora 10 p.m. O lampă luminează în întunericul biroului.  Câteva înjurături se aud de pe hol. Mirosul de transpirație se amestecă cu cel al gogoșilor calde. Aburul din ceaiul fierbinte se ridică spre tavanul ăsta mucegăit. Scot o sticlă de vodcă și o torn peste ceaiul negru. Cu buzele aspre sorb cu grija câteva guri pentru a mă încălzi. În fața mea, pe biroul din lemn masiv de fag, stă o pereche de chei ruginite.  În spatele lor, o Beretta 92, ca semn de carte. Nu sunt capabil. Nu sunt capabil. Cuvintele astea au răsunat toata viața în creierul meu. Fii ca el, spunea ea! Am încercat, toată viața am încercat să fiu precum el, am încercat să gândesc cu gândurile lui, am încercat să simt cu inima lui, de asta, astăzi, sunt acest proiect eșuat care trăiește printre criminali, ucigând oameni nevinovați. Îl iubesc pe cât de mult îl urăsc. Dreptatea lui îl va ucide mâine dimineață, nu eu. Îl voi salva pe Abel, nu pe el. Datorita lui Abel, astăzi sunt aici. Ar fi putut să înoate mai departe, dar a preferat să se arunce în lupta cu valurile și curenții pentru a nu mă lăsa să mor ca un câine. Oare el ar fi făcut-o?

Umplu din nou cana de ceai cu vodcă, este 4 a.m. Încă o oră până la răsărit. Dau pe gât cana, iau perechile de chei și mă ridic înspre ușă. Picioarele mi se împleticesc. O amorțeală în tâmple. Îmi ating fața fierbinte cu mâinile reci. Vreau să ies pe ușa aia. Vreau să am curajul să ies. Am fost născut cu forță brută. Nu știu ce e ăla curaj.

Observ pistolul de pe masă și-mi dau seama că singura alegere pentru mine, e viteza de 381 de metri pe secundă.

[sursă foto pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s