de Ioana Ban

În tradiția pe care am creat-o deja în urma fiecărui atelier de scriere creativă desfășurat la Fundația Calea Victoriei, găzduiesc cu bucurie aici un text semnat de Ioana Ban – poveste scrisă în cadrul ediției din noiembrie-decembrie. Încep în felul acesta în următoarele zile o selecție de povestiri născute în cadrul aceluiași atelier, care își vor găsi casă aici. Lectură plăcută!

***

„Respiră și hai să mai vedem o dată de ce.”

Aud același text de cinci ani încoace, în fiecare marți și vineri. Știu că nu mă întreabă pentru că ar vrea ea să afle răspunsul, probabil în acest punct e sătulă până peste cap de mine și de incapacitatea mea de a înfrunta viața, de-mi accepta deciziile, dar lungii ani de școală și practică într-ale psihologiei au învățat-o probabil cum să nu-și exteriorizeze sentimentele de „lasă-mă să te las” în fața pacienților. Sau poate chiar îi pasă. Naiba știe.

Adevărul este că nu am știut niciodată ce să îi răspund. Nu știu nici acum, așa că îi spun iar, ca în celelalte 519 dăți – nu e o exagerare intenționat plasată, chiar am fost pe această canapea de 519 dăți în ultimii ani mizerabili –

„Nu știu, aș prefera să discutăm despre altceva”, mă aud zicând apatic, privind la perdeluțele verzi cu buline maro. Sunt noi, le schimbă lunar. Cică eu sunt nebuna…

Un privitor exterior ar putea avea impresia eronată că am învățat în jumătate de decadă faptul că acest răspuns nu o satisface și că ultimul lucru pe care o să îl facă e schimbarea subiectului. În apărarea mea, chiar a schimbat subiectul de câteva ori, probabil testa noi strategii, care, în orice caz, nu au funcționat.

„Eu aș prefera să  discutăm despre asta. Știi, scriu o carte despre procese decizionale și expertiza ta mi-ar fi de mare ajutor. Așa că te rog, fă un efort.”

Rămân șocată că joacă iar cartea cu cartea.  Ai crede că în 3 ani ar fi terminat-o deja. Și cine folosește cuvântul „expertiză” cu atâta nonșalanță într-o discuție cotidiană? În plus, știe cât de mult detest când face chestia asta cu „eu aș prefera”, „eu cred”, „eu simt”… știu că tu faci toate lucrurile astea, chiar e nevoie să accentuezi asta?

Nu spun nimic, aștept următoarea ei mișcare.

Uite, Ana, știu că nu e ușor. Știu că te sfâșie de fiecare dată când trebuie să retrăiești acest episod, dar e o parte cheie în procesul de vindecare. Haide, încearcă.

altă carte jucată prost. Chiar trebuie să-mi spună pe nume? Suntem doar noi două în blestematul ăsta de cabinet. Dacă ar fi să mă întrebe – și a făcut-o în repetate rânduri – i-aș răspunde – și am făcut-o în repetate rânduri – că în topul listei cu lucruri pe care le detest sunt momentele când oamenii simt nevoia să-mi folosească și numele atunci când mi se adresează direct. Nu e nevoie! Știu deja că vorbești cu mine! Suntem doar noi două aici! Da, da, adresarea pe nume implică o anume intimitate, o apropiere între persoanele care iau parte la conversație… baliverne. Când ți se adresează oamenii pe nume, înseamnă că ai făcut ceva rău sau că urmează o conversație serioasă. Nu vreau conversații serioase!

„Dacă ai știi – dar cum ai putea să știi, completez în gând –  atunci nu m-ai ruga să retrăiesc asta la nesfârșit.”

„Ai dreptate, poate că nu știu, poate că nu simt cum simți tu, dar sunt aici ca să te ajut și drept să-ți spun, în acest punct, nu mai sunt sigură că pot face asta. Poate…” – lasă fraza neîncheiată, dar resemnarea din ochii ei, pe care o văd pentru prima oară în tot acest timp, îmi dă de înțeles că e pe punctul de a renunța la mine.  

Nu vreau asta. Prezența ei e singurul lucru constant din viața mea, așa că decid, în acord cu mine însămi, să mă arunc iar de bună voie acestui în acest purgatoriu al amintirilor. Nu e un iad, iadul a fost atunci. Nu e nici un rai, raiul a fost tot atunci…

La început, când a venit pe lume, prezența ei mă neliniștea. Era gălăgioasă și avea nevoie de atenție în mod constant. Mama aproape că nu mai avea timp pentru mine, tata era mai mereu plecat, iar eu mă convertisem într-o adolescentă părăsită în propria-i casă. După câteva luni începuse să arate a om și parcă nu o mai uram așa de tare. Râdea mereu și era imposibil să nu o placi, măcar puțin.

Cu timpul, a început să se atașeze de mine, poate pentru că era intrigată de faptul că eu eram sigura persoană din casă care nu îi oferea atenție la cote alarmante.  Încercam să o ignor, dar asta devenea din ce în ce mai greu. Am început să ies cu ea în parc, să o las să doarmă în unele nopți în patul meu și să mă joc de-a cucu-bau ore în șir, până când se plictisea și voia să ne jucăm de-a altceva.

Cu toate astea, în adâncul ființei mele rămăsese urma unui sentiment de dușmănie. Fusesem unicul copil, timp de 15 ani, în mijlocul atenției, toți mă iubeau… mai ales ea, bunica, persoana cea mai importantă pentru mine, poate. O iubeam și pe mama, nespus, dar era diferit. Ea nu fusese acolo în anii copilăriei mele, era mereu la muncă, mă avusese în floarea tinereții, când nu își permitea sau nu-și dorea să-mi dedice mie mai multă importanță decât acorda unei posibile avansări în carieră și în societate. Acum, de când o are pe ea, nici nu mai merge la birou, funcția îi permite să-și ofere timp pentru creșterea copilului. Pe mine m-a crescut bunica.

Pe vremuri, Buna Draga, așa cum încă îi spun, locuia într-o casă micuță dintr-un alt cartier, însă de când nu mai poate merge pe propriile-i picioare, s-a  mutat la noi.  Nici ea nu fusese încântată de venirea pe lume a Soniei și o auzisem odată spunându-i mamei în șoaptă, când aceasta era însărcinată, că e prea bătrână pentru a mai avea copii și că în nici un caz nu e asta soluția salvatoare a căsniciei. Am înțeles cuvintele bunicii abia mai târziu, când tata începuse să vină doar în vizită pe-acasă.

În seara aceea de iarnă geroasă rămăsesem acasă doar eu, bunica și Sonia, care împlinise recent un an. Mama ieșise în sfârșit în oraș cu prietenele ei, după lungile luni în care-și asumase rolul de mamă casnică. O atmosferă plăcută învăluia aerul, era una dintre acele zile când mă bucuram de prezența surorii mele și poate chiar începuse să-ncolțească în mine un sentiment de iubire. Până la urmă nu era vina ei. Nu ea ceruse să vină pe lume, așa cum nu cerusem nici eu.  

Afară, iarna geroasă de ianuarie își marcase teritoriul. Înăuntru, centrala pe gaz nu mai făcea față la încălzitul casei. Am decis împreună cu bunica că ar fi bine dacă am pune la treabă, doar pentru această seară, vechea sobă de lemne din sufrageria de la parter, care devenise între timp dormitorul bunicii. Am adormit toate trei pe patul dublu, învăluite în căldura inconfundabilă a sobei, cu trosnitului liniștitor al lemnelor ca melodie de fundal.

M-a trezit sunetul proprii mele tuse. Nu puteam să respir. Acum, mi-aș fi dorit să nu mă fi trezit nici eu, niciodată. Dar acolo eram, luptând pentru aer, pentru propria-mi viață. Nu știam ce se întâmplă, nu știam ce să fac. Am alergat la geam, încercând să îl deschid pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă-n cameră. Era blocat. Am încercat să îl sparg, însă fără succes. Am deschis ușa, știind că nu va fi suficient și că nu mai e timp. Trebuia să le scot de acolo. Nu am gândit. Nu am luat o decizie rațională, de asta nu pot să spun de ce…

Am apucat mâinile bunicii și am târât-o afară din casă, strigând după ajutor. Nu am plecat de lângă ea până când nu am fost sigură că îi simt pulsul în vene. Poate minutul acela a fost decisiv. Nu știu. Când am scos-o pe Sonia din casă era deja moartă. 

…i-am spus simplu: 

„Până la urmă, una era mai importantă decât cealaltă. Așa e în viață, nu iubim egal. De asta am făcut-o.”

***

[sursă foto: pinterest]