A fost odată ca niciodată un împărat bun și iubitor de oameni, Împăratul Vremurilor. Trăia într-un palat pe vârful celui mai semeț munte din regat. Oamenii nu îndrăzneau să-și ridice privirea către Miazăzi, acolo unde sălășluia mereu deasupra norilor Împăratul Vremurilor. Nimeni nu știa de când locuia acolo, toți se pomeniseră, de când se pomeniseră ei și neamurile lor din urmă cu Împăratul fără vârstă. N-aveau oamenii nicicum ști ce se afla în împărăția de dincolo de nori, căci talpă de om nu era demnă de urcat sus pe muntele-palat. Când șuiera vântul mai tare, ziceau oamenii că își suflă amărăciunea Împăratul. Dar mai mult se amăgeau, căci nimic nu trecea de pătura groasă de nori care împărțea tărâmul de sus, împărătesc, de cel de jos, lumesc. Iar între ele un soi de trunchi bătrân, scorțos.

De sus, din cerul peste care era stăpân, Împăratul privea din când în când la poalele muntelui, întrezărind uneori pâlpâiri ale oamenilor care fremătau pământul, dându-i nestare. Îi îngăduia, în înțelepciunea lui, să forfotească și să-și ducă zilele amăgindu-se că mișuneala asta fără încetare îi făcea să-și ducă zilele mai blând. Din vreme în vreme, privindu-i, scăpa un of pe care vântul din moțul muntelui îl hăulea către vale într-un șuier, de-i făcea pe oameni să se cutremure. 

O singură suferință avea Împăratul, aceea că-și dorea să lase împărăția sa lungă și lată, cât cuprindeai cu ochii, unui fiu demn să moștenească toate cele ce le clădise el. Și nu puțin era. Avea împărăția cea mai falnică din tot ce auziseră ori văzuseră oamenii în cele patru zări. Veneau oameni de vază din toate colțurile lumii și se minunau de cea mai semeață împărăție ce se pomenise vreodată în veacuri. Prea trufașă, chiar ziceau unii, dar nu se știa precis dacă din invidie pentru ce ridicase Împăratul, ori din uluirea în fața îndrăznelii Împăratului de a-și clădi palat aproape de tronul Domnului, atâta de sus se ridica palatul, că zăreai lumina cerului îmbătătoare la vârful cel mai ascuțit al celui mai înalt turn.

Vremea trecea, iar Împăratul Vremurilor dimpreună cu Împărăteasa nu păreau a fi binecuvântați cu un moștenitor. Umblase ea, Împărăteasa, pe la vraci și doftoroaie ani în șir, de se adunară toți în cârca lor, gârbovindu-i de atâta căutare zadarnică. Ochii Împărătesei își stingeau încet strălucirea de atâta jind după un prunc. Uneori oamenii ziceau că tocmai de asta erau fără vârstă, căci așteptau răbdători să le fie dăruit un vlăstar care să ducă vremurile mai departe. 

Și iată cum într-o zi, care chiar dacă era senină, în sufletul lor era tot mohorâtă, de uscăciunea deznădejdii, se înfățișă la porțile palatului o ghicitoare care ținea morțiș să ajungă la Marea Împărăteasă. Își târa picioarele crăpate de bolovanii pe care se căznise să urce până dincolo de nori, așa-i ziseseră toți oamenii pe care îi întâlnise în cale, deși toți o sfătuiră cu cerul și cu pământul să se abată din drum că nu-i de ea. Dar ea nu se lăsă. Atâta ceru: apă și să afle poteca cea mai dreaptă până sus. Nu erau multe, una ocolea codrul negru de la poalele muntelui în care fojgăiau toate vietățile sălbatice cu care nimeni nu-și dorea să se răscruce vreodată, dar odată trecut ajungeai, zice-se, lesne la drumul ce se-ntindea până la palat. Celălalt, drept-ață, urca fără milă în carnea muntelui, dar tot oamenii ziceau că ajungeai mort și nu viu la palat.

Fără să se-nduplece, cu un sac peticit în spinare, tălpile-colb și părul-pădure, ghicitoarea se prăbuși pe treptele palatului. Fu oprită de gărzile Împăratului, care apărau cu strășnicie tărâmul împărătesc. Însă ghicitoarea nu se lăsă păgubașă. Cu suflarea tăiată, le spuse oștenilor ce-i tăiau calea că acolo va sta până când va fi slobodă să ajungă în fața mai marilor, cu grai bun de veste dulce. 

Așa o zi, așa două, așa nouă, până când însuși Împăratul care, auzind de încăpățânarea femeii, se înduplecă și o lăsă să intre în palat, cu vorbă că, dacă nu avea să vină cu vești demne de Măria Sa Împărăteasa, o va arunca în temniță până avea să-i putrezească fiecare oscior. Ghicitoarea făgădui că nu avea să-i înșele și că venise cu drept cuvânt, chiar dacă știa că viața îi atârna de un fir de păr, că putea să nu i se dea crezare când nimerea cu ghicirile și nădejdile oamenilor. 

Și iată că i se deschiseră porțile palatului. Pătrunse încet, pipăind cu talpa fiecare piatră pe care punea piciorul. Ochii i se înecară pe dată în lumini dumnezeiești ce curgeau din candelabre prinse chiar în ceea ce părea o boltă cerească. Scăldate în lumina ce se răsfrângea prin cristale în paloarea marmurei, zidurile palatului porunceau tăcere. Se auzeau doar pașii târșâiți ai ghicitoarei care, orbită de asemenea splendoare, bănuia doar drumul, căci de văzut nu putea vedea nimic. Tălpile oștenilor se înfigeau ferm în piatra rece, cele ale Ghicitoarei dezmierdau marmura sloi. Își ghicea singură drumul către Marea Împărăteasă. 

Încăperile palatului se sfârșiră și, în cele din urmă, ajunse în sala tronului unde era așteptată de Împăratul și Împărăteasa Vremurilor. Făcu o plecăciune și așteptă să i se vorbească. 

– Rostește, femeie!, spuse Împăratul. Care ți-e rostul?

– D-apăi vin în grai bun, Măria Ta, rosti femeia cu un glas ce pătrundea veacurile, n-ai fi zis că era sleită de bătut atâta drum și chin. Vin cu veste de belșug și trăinicie și cele ce au să vină. 

– Ai darul vederii?, întrebă Împărăteasa, căreia începură să-i sclipească două luminițe-n ochi. 

– Așa-i, precum grăiți, Măriile Voastre, răspunse femeia. Am darul vederii limpezi dincolo de gând. 

– Și ce vezi că va să vie?, se nerăbduri Împărăteasa. 

– Măria Ta, ascultă-mă cu luare aminte, căci adevăr e, precum auziți. Așa au să se petreacă lucrurile, întocmai cum zic. Iar de n-o fi, mă las în voia vrerii împărățiilor voastre, așa cum mi-o fi dat să-mi fie scris. 

– Rostește îndată și lasă vorba lungă!, se repezi Împăratul. 

– Iată ce are să vie, mărite Împărat, slăvită Împărăteasă, toată vremea ce a trecut până acum n-a fost în zadar. Așteptarea în uscăciune de suflet și ținută în răbdare lungă, așa cum făcurăți până acu’, vă va fi răsplătită cu un fecior. El vă va fi fiul cel mult așteptat și care va dăinui peste Împărăția Vremurilor. Dar fiți cu luare aminte la ce vă zic… El nu va fi să vină, dacă nu vă luați o făgăduință de vecie. 

– O făgăduință de vecie?, tună Împăratul. Dar cine te crezi, muiere spurcată, să vii aici și să ameninți cu rămășaguri care ne agață viața?!

Din ochii Împăratului ieșeau sulițe-flăcări cu care pârjolea totul în jur. Sceptrul greu de aur crăpă piatra de sub el sub furia Împăratului. 

– Ascultați-mă, rogu-vă cu sufletul meu, căci în grai bun vă zic ce am venit să zic. 

Și ghicitoarea continuă cu aceeași pace în glas, necutremurată de mânia sfredelitoare a Împăratului. 

– Toată vremea ce a fost de la începutul veacurilor nu va mai fi să fie, odată cu venirea pe lume a Feciorului de Împărat care va domni peste Împărăția Vremurilor. Toată vremea ce a fost va fi să fie cuprinsă toată în viața puiului de om ce va veni pe lume. Așadar, vă veți învrednici de a avea ceea ce ați chemat și ați visat toată viața voastră, însă nu veți avea parte de el, așa cum nici el nu va avea parte de voi, în lumea aceasta. Toată vremea se va scurge în Fiul Nemuritor, de îndată ce îi veți da viață. Chiar așa, pe firul de argint se va topi toată viața voastră în el. 

– Femeie netrebnică ce ești!, urlă scos din minți Împăratul. Încetează să mai rostești ticăloșiile astea! Cum să fie ăsta drumul ce ni se așterne? Ochii îi ieșiseră din orbite scăpărând fulgere de furie către femeia care-și păstra pacea în inimă. Din ea vorbea, era de neclintit. Împărăteasa, cu ochii în râuri de lacrimi, dar și cu împăcarea inimii ce înțelese Adevărul, își întinse brațul către Împărat și glăsui. 

– Dacă așa ne e soarta, iubite soț, așa să fie, precum ne este rânduit. Lasă mânia să se topească în iubire, altă cale nu-i. Se întoarse apoi către ghicitoare și zise. 

– Grăiește în continuare, femeie. Ce mai vezi?

– Măria Ta, Feciorul Vremurilor va dăinui acum și pururea. Nu se va hrăni cu iubirea slavei Voastre cât va fi prunc, însă mare, mare îi va fi căutarea lumii de care n-a avut parte și se va face vis să o reclădească. Lui și numai lui îi va sta în putere să izbutească, chiar dacă asta îl va costa viața și vremea lui. 

Fără să mai stea pe gânduri, Împărăteasa clipi și rosti: 

– Mă leg, mă leg întru făgăduința de vecie… și zicând acestea îl strânse aprig pe Împărat de încheietura mâinii făcând să curgă legământul către inima acestuia. Înfrânt, Împăratul scoase un ultim urlet mut înlăuntrul ființei sale a neputință, apoi își îmbrățișă soția. În ochii ei deja se întrevedea viața ce prinsese-n pântec. 

***

Nici nu clipiră și aduseră pe lume fecior chipeș. În ziua cea mare, doica îl desprinse pe prunc de la sânul mamei ce-și stingea viața după o clipă în care apucă să-l vadă sub ochii cenușii ai ultimei suflări a Împăratului. Fiul Vremurilor creștea veacuri pe zi ce trecea. Inima îi era grea sub povara singurătății și a vinei de a-și fi mistuit părinții doar pentru viața lui. Trimise vorbă în toată împărăția către magi, vraci și ghicitori să-i afle taina întoarcerii către părinții lui, dar niciunul nu-i dărui ce căuta. Până-ntr-o zi, când la palat sosi o ghicitoare…

– Din viață reînnoită, slăvite Împărat, are să se facă viață din nou. Dar viața e datoare cu o moarte. Nu-i om să-și fi făcut palat atâta de semeț ca-n Ceruri. Doar Domnul șade acolo. 

Nici glas nu mai avu Feciorul Vremurilor să răspundă, căci după toată cazna ce trecu trăind chiar veșnicia, știu atunci că ea e nefirească lumii și doar stingându-se avea pe alt tărâm să capete un strop de nemurire.

***

Oamenii zic că pe vremuri, în vârful cela țuguiat de munte, înspre Miazăzi ședea falnic un palat.

[foto: patreon.com]