de Daria Ionescu

Cea de-a doua poveste selectată pentru a fi găzduită aici și creată în timpul atelierului de scriere creativă, desfășurat la Fundația Calea Victoriei în noiembrie-decembrie, este semnată de Daria Ionescu. Prima povestire creată în cadrul aceleiași ediții poate fi citită aici. 

Lectură plăcută!

***

Pe Lies Grove la numărul 8, în Notting Hill, imediat ce ieși de la metrou și faci stângă spre Oxford Gardens – vei vedea inevitabil clădirea impunătoare și sumbra ce poartă numele de Lincon’s Inn. Arhitectura în sine nu mă atrăsese niciodată, cu pereții săi austeri și cavernoși care parcă duceau cu gândul către alte vremuri, victoriene – timpuri de mari îndoieli și standarde morale pretențioase, guvernate nejustificat de o religiozitate crudă.

În holul larg, exista un soi de canapea cu forma ciudată, în S, unde două persoane se puteau așeza spate în spate, dar puteau vorbi unul cu celălalt, într-un fel intim, familiar. Acolo îl cunoscusem pe William, al cărui nume pretențios, de nobil, intra în directa antiteză cu felul lui relaxat și boem. Mă intrigase încă de la bun început felul lui de a fi, de a se purta – destins și lejer, că și cum nimeni și nimic nu îi putea perturba pacea interioară. În mediul acela nebun, din care făceam cu toții parte, făcea o notă discordantă formidabilă. Eu serveam la mesele din restaurantul central, el lucra la barul din Gentlemen’s Club. Mă gândisem atunci cum i se potrivea de minune jobul ales, în compania bărbaților sofisticați londonezi, ce-și  parcau mașinile de epocă în spatele hanului și intrau plini de emfază, afișând cu mândrie un soi de eleganță apusă.

Nu am înțeles cu adevărat niciodată de ce m-a ales pe mine când erau și alte fete acolo, dornice să-i țină companie. Probabil firea mea energetică intra în contrast perfect cu natura lui mai sobră. Un fel de echilibru își făcea loc, făcând-ne jumătăți perfecte ale aceluiași întreg.

Locuiam împreună într-o cameră la etaj cu baie proprie. William făcuse rost de ea cu ceea ce credeam eu a fi mari  sacrificii și nu îmi spusese niciodată cât anume costa chiria. O priveam ca pe un gest de curtoazie masculină, o naturalețe venită din partea lui și din iubirea pe care mi-o purta.

În dimineața aceea, cu nimic deosebită decât toate celelalte, l-am găsit fumând, îngândurat, distrat, așa cum o făcea de cele mai multe ori. Țigara arsese singură, iar scrumul rămas în urmă aproape îi atingea degetele lungi, de pianist.

– Te joci cu focul – i-am spus, zâmbind.

– Se joacă alții pentru mine, mi-a răspuns pasiv – iar eu urmez cărarea arsă a pașilor familiei mele. Azi a murit tata.

Afirmația făcută fusese atât de simplă și într-o naturalețe complet nefirească momentului, că și cum ar fi spus simplu: „Azi ploua.” Într-un mod straniu, întreagă lui făptură nu cerea nicio îmbrățișare, nicio susținere morală, nici plânset, nici ocrotire. Era cumva un mod firesc de a percepe cercul vieții, că și cum se pregătise și așteptă momentul acesta din ziua în care se născuse.

– Draga mea, eu trebuie să plec la Dublin, voi petrece acolo câteva zile, pentru înmormântare. Pregătește-mi tu costumul negru de la nunta lui Harrold. Ciudat cum aceleași hainele sunt făcute să servească zile albe cu lumina, cât și zile negre cu ceață. 

M-am întrebat mereu de ce nu m-a mirat lipsa invitației lui. Cumva mă așteptam să nu fiu chemată în sânul familiei, o parte din mine îmi șoptise mereu, timid, că William nu spusese nimănui despre existența mea. Acceptam acest lucru cu pace, ca pe un dat. Îi respectam tăcerea, fără speranță sau fără orice tip de aspirație la vreo poziție consemnată. Îl iubeam resemnată.

William nu s-a întors în săptămână următoare, fapt ce nu m-a mirat, căci mereu când pleca la Dublin se întâmpla să rămână mai mult decât plănuise. Când s-a împlinit o luna însă, iar telefoanele, mailurile și mesajele rămâneau fără răspuns am lăsat anxietatea să mă cuprindă într-un mod fără precedent. Mi-am dat seama atunci, stupefiată, că nu știam nici unde locuiește, iar numele lui de familie era atât de comun și banal în Regatul Unit încât nu aș fi putut niciodată să îi dau de urmă.

Am făcut atunci ceea ce nu făcusem niciodată – am început un soi de anchetă demnă de Sherlock Holmes, investigând fiecare persoană care ne cunoștea, încercând să cuprind cât mai multe informații posibile, care să mă duca la un rezultat viabil. Fără succes – am realizat, cu stupoare, că nimeni nu știa foarte multe despre Will. Se angajase că barman printr-o recomandare ciudată a unui domn din Club. Acel domn nu purta un nume și informația se dizolvase cumva în aer și timp. Nimeni nu știa, de fapt, cum ajunsese William să lucreze la han. Se știa însă că locuise aproape toată viață în capitala irlandeză. Unde și cum însă – aceasta reprezenta o dilemă de nepătruns.

O enigmă fără cod a rămas și viață lui online, căci William detesta orice fel de comunicare care nu era live și nu deținea nici un cont sau o platformă socială dintre toate cele prezente în cotidianul oricărui împătimit al internetului. De fapt, am dus lupte acerbe cu el să își cumpere un smartphone – atunci când l-am cunoscut, tasta frenetic mesaje sms pe un vechi Nokia 3410, un nemuritor în domeniu. 

Nu deținea un cont de mail și nu citea cărți pe reader. William trimitea epistole scrise de mână, pe care le punea singur la poștă, într-o intimitate pe care niciodată nu i-am violat-o. Nu trimitea felicitări de Crăciun și nu prea primea, la rându-i, nimic în poștă de Sărbători.

Ceea ce în toți acești ani am luat drept o trăsătură unică de caracter, dublată de o enormă putere de seducție à la ancienne, acum mă lovea frontal, cu o velocitate demnă de cartea recordurilor. 

Lucrurile lui personale nu au putut să-mi ofere mult – câteva costume modeste și ceva echipament sportiv, căci îi plăcea tare mult să alerge dimineața, pe drumul pavat, până sus la biserica din deal. Am avut tot atunci, o epifanie – niciodată, în anii în care i-am stat alături, nu l-am întrebat unde își ținea documentele. Am presupus că erau așezate comod în măsuță de toaletă și nu m-a interesat cu adevărat să verific existența lor. 

Odată cu trecerea zilelor, creștea și intensitatea dramei mele – un soi de disperare fără margini, la confluența dintre îngrijorare și resentiment. Daca mă părăsise, de ce nu mi-a spus? Ce soi de bipolaritate poate un om să aibă încât să îți spună că te iubește pentru că mai apoi să dispară brusc pentru totdeauna?

Au venit apoi, treptat, momente de pură claritate – camera noastră nu era împânzită cu amintiri. Pereții rămăseseră goi și nu aveam fotografii prea multe împreună – cu atât mai puțin nu aveam nici o ancoră către o imagine din copilăria lui Will sau către viață lui de dinainte de Londra. Nu aș fi știut să spun cu siguranță dacă familia lui era de calitate sau avusese un trecut îndoielnic.

Treceau zilele, se construiau săptămâni, curgeau luni și în final, s-au adunat ani. Will nu s-a mai întors niciodată. Am părăsit, într-un final, și eu Lincon’s Inn și m-am angajat că event planner la o firma de catering londoneză. Am lăsat în urma viață de la han, că pe o nălucă ciudată, întrebând-mă mereu dacă a fost într-adevăr real sau am trăit o himeră.

Într-o zi oarecare de marți, în timp ce mergeam cufundată în gânduri către birou, am simțit un vertij colosal învăluindu-mă subit – în fata unui tabacco shop, pe coperta Esquire magazine, mândru și falnic, într-un costum superb de tweed și având la braț o tânără splendidă, cu aer aristocratic, ce-și purta distinsă pălăria Philip Treacy – poza nimeni altul decât Will. Înalt și chipeș, așa cum mi-l aminteam, în relaxarea-i caracteristică, fără a fi perturbat cătuși de puțin de camerele insolente.

Sub fotografie, cu litere aurii – apărea următorul titlu: „Moștenitorul imperiului Guinness – Despre viață de familie, integritate și anii discreți petrecuți la Londra”

Nu am avut putere, în acel moment, să răsfoiesc revista – se prăvălea, asupra mea, un ocean de sentimente care mă învăluiau și mă sugrumau într-un mod agresiv, nemilos. 

***

[foto: tendancee.com.br]