Nu lăsa vaza pe masă!

de Simona Isabela Hanuseac

Închei aici seria povestirilor selectate în cadrul atelierului de scriere creativă din noiembrie-decembrie la Fundația Calea Victoriei cu un text semnat de Simona Isabela Hanuseac. Dacă doriți să citiți celelalte două povești din selecția acestei ediții, le puteți găsi aici și aici.

Lectură plăcută!

***

Îmi amintesc că o dată am citit undeva termenul de tabula rasa – copilul, când se naște, nu are niciun fel de baze ale cunoașterii, fiind ca o tablă imaculată. Am mai învățat în treacăt că toți suntem oameni buni, la origine, însă anumite idei întâlnite pe parcursul vieții pot determina evenimente ieșite din sfera moralității. Sunt sigură că nimeni – în afara cazurilor din domeniul psihiatriei – nu se gândește din plictiseală sau amuzament: „Vai, dar ce i-aș sparge o vază în cap lui X sau Y!” Pare un gând smintit și straniu care nu se încadrează în nicio normă a banalului cotidian. 

Și cu toate astea, vaza din lemn care era așezată decorativ în centrul mesei îmi stârnea un interes neobișnuit. Nu avea legătură cu manopera grotească pe care mătușa mea o numea „artă” – asta dacă poți considera creaturi cu trupuri de femeie și cap de elefant ca fiind ceva artistic. Cică unchiul meu ar fi luat-o din India de la un artist local excentric și foarte cunoscut, dar niciodată nu am avut răbdare să ascult detaliile. Ce mă interesa la ea era posibilitatea de a opri sunetele exacerbate ale creaturii așezate comod în fața mea, pe fotoliul crem din piele. Deși ne despărțea o măsuță perfect funcțională de cafea, fiecare secundă părea că amenință invadarea zonei de confort și izbucnirea unui conflict fatal.

Dându-mi seama că tentația de a apuca acel obiect nevinovat se intensifică alarmant, încerc să-mi distrag atenția cu materialul blugilor pe care i-am apucat în grabă înainte să părăsesc confortul locuinței mele și să mă regăsesc în această situație absurdă. Încercam să pun cap la cap evenimentele, dar un râs care seamănă mai mult cu un grohăit mă deconectează de la monologul interior. 

Poate că surprinderea m-a făcut să privesc instinctiv spre sursă, regretând categoric decizia. Tocmai făcusem contact vizual cu geniul malefic care a plănuit această nenorocire.

– Eva, draga mea, începe cu un aer solemn, păstrând totodată un zâmbet care să dea impresia unei atmosfere lejere, contrar realității. Știu că te-am luat prin surprindere, dar s-a nimerit ca Rendu să aibă astăzi o zi liberă și era nerăbdător să te cunoască după ce i-am povestit atâtea despre tine. La auzul numelui, bărbatul pierdut printre pernele canapelei tresare ușor, mascând surprinderea cu un surâs stângaci. În afara existenței fizice, prezența lui se asemăna cu un decor banal pe care nimeni nu-l observă. Știi, de obicei e ocupat cu afacerea lui. Are mulți angajați și călătorește mai mereu în afară cu contracte și… Blochez dezinteresată vocea care părea mai degrabă scârțâitul unei uși neunse de ceva timp și încerc să mă calmez cu ceaiul parfumat și amar adus tot din India, se pare.

Destul de trist, după mine, dacă singurul lui companion este o bucată de hârtie. Observ cum soarbe zgomotos din ceașca lui, prin colțurile gurii prelingându-se picături care îi pătează cămașa albă, cu câteva numere mai mare. 

– Deja a fost de acord să vă căsătoriți luna viitoare și…

– Poftim? Vocea mi se frânge spre finalul cuvântului și, pentru prima dată, îi acord toată atenția mea, aplecându-mă puțin cu impresia că voi reuși să aud miraculos ce gânduri necurate ascunde în spatele aceleiași mine zâmbitoare, dar false precum chipul unei păpuși de porțelan.

Această femeie care poartă și titlul oficial de mătușă din partea tatălui, îi aruncă o privire fugitivă străinului din canapea și începe să-și aranjeze instinctiv părul sângeriu, proaspăt vopsit și tuns. Din cauza multiplelor tratamente cu botox, semnele timpului erau aproape inexistente, făcându-i chipul aproape imobil, cu excepția ploapelor care-i încadrau ochii ca de broască și buzele mai mari decât mi le aminteam ultima dată, mânjite cu un roșu țipător. Corpul firav, care-ți dădea impresia unei false vulnerabilități era încorsetat într-o rochie aurie de catifea a cărei reflexii devenise insuportabilă. 

– Trebuie să dai jos niște kilograme până la nuntă și să te retragi de la facultate deoarece te vei muta cu familia lui. Continua cu aceeași ușurință, de parcă povestea despre vreme.

– Mătușă, nu am fost de acord să mă căsătoresc, răspund mârâit, înfigându-mi unghiile în palme. 

– Nu-ți face griji, m-am ocupat eu de toate. Când am auzit că te-ai înscris la facultate și vrei o carieră, aproape am plâns, draga mea, își sterge dramatic o lacrimă invizibilă și continuă. Ai avut destul ghinion să te naști femeie, pentru ce să-ți distrugi viața cu idei inutile de carieră? Rolul femeii este de a se căsători și a menține echilibrul în casă. După ce naști o să găsești adevărata fericire și îmi vei mulțumi. 

Eliberez zgomotos aerul blocat în gât, fiind deja prea familiarizată cu aceste cuvinte pe care le aud de când îmi pot aminti. Mătușa mea, fiind cea mai în vârstă, și-a atribuit rolul de cap al familiei. Suna aproape zilnic rudele să afle ultimele evenimente și vizita pe toată lumea în decursul unei săptămâni. După ce s-a căsătorit cu un bărbat înstărit, a ajuns la concluzia că nu se merită efortul unui loc de muncă și că singurele obligații ale unei femei erau legate de casă, înfățișare și copii. Fiind singura fată dintre nepoți, m-a considerat un ghinion care trebuie „salvat”, întrucât nu aveam nicio șansă de prosperitate. 

– Nu vreau să mă căsătoresc! Ridic vocea amenințător, simțind cum frustrarea anilor începe să se reverse din paharul deja plin al răbdării. Pot să decid și singură ce e mai bine pentru mine, continui, știind că bătălia deja a început.

– Nu fi naivă, draga mea. Ești doar o floare care are nevoie de îngrijire. Iar Rendu, prietenul unchiului tău, este dispus să-ți ofere toată grija de care ai nevoie. În plus, deja ai douăzeci de ani, trebuie să profiți de tinerețe cât mai poți. 

Paharul răbdării era aproape vărsat, agățându-mă de o ultimă picătură.

– Mătușă, este viața mea. Pot să fac…

– Hai, că-i bună! Mă întrerupe, devenind agitată și gesticulând amplu ca o găină care încearcă să-și ia zborul. De unde ți-or fi venit ideile astea prostești? E numai vina imbecilului meu frate care a acceptat să mergi la școală! Acolo ai prins năravul ăsta prost! Dacă m-ar fi ascultat și te-ar fi căsătorit la paisprezece ani cu Mititelul…

– Stai, o întrerup la mențiunea numelui fatidic. Adică acel văduv de 40 de ani care se zvonește că și-a omorât soția? Întreb cu vocea tremurândă, știind că răspunsul era acea picătură agățată de marginea paharului.

– Ei, e doar un zvon. Și chiar de e adevărat, e vina ei că n-a știut să-și țină casa.

Pleosc! Picătura cade și odată cu ea zboară și ceașca undeva în aer, împrăștiind ceaiul deja răcit. Vaza e surprinzător de grea, însă trebuie să recunosc calitatea lemnului. Deși impactul redă sunetul unei crăpături, obiectul din mâna mea rămâne intact. 

Corpul mătușii devine moale în fotoliul de piele, capul legănundu-se ușor înainte. Din laterala dreaptă se prelinge un lichid asemănător la culoare cu părul, creând oarecum impresia că șuvițele încep să-i cadă. 

Un țipăt terifiat îmi atrage atenția și întorc privirea spre individul uitat pe canapea. Silabe întortocheate se grăbesc să-i iasă printre buzele palide, fluturând mâinile în aer cu o agilitate aproape comică. Atunci realizez un lucru:

Deci d-asta n-a spus nimic până acum… E străin. 

***

[sursă foto: pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s