Vălul blestemat

– Pișcă degetele, știu, pișcă, dar mare trebuință e să isprăvim treaba pân’ s-o iți luna plină. Iute, iute! Nu te opri o clipă!

Degetele îmi tremurau. Ochii-păianjen abia mai vedeau ce împungeau. Pânza creștea. Dar nu îndeajuns de repede. 

– Nu lăsa să te ajungă oboseala, Crăiță! Lucră cât poți de iute, că bate primejdia la poartă, ori noi n-am sfârșit încă vălul și uite cât îi de lucru. 

De bine ce-mi mergeau mâinile ca rotițele de ceasornic, de-aia îmi părea că se cască și mai mare cerul de trebuia țesut. În gol parcă lucram amândouă. 

– Ninică, maică, mai lasă-mă oleacă! Mi-s zdrelite buricele degetelor. Cu sânge ce-ajung să țes… Or nu știu măicuță, o fi bine? Că ce știu eu, n-apucai să trăiesc mult, iar lume nu aflu, că de ici din turn, totul pare departe. Ninică, cum e lumea?

O văzui cum oftează și-n suflu își înghite amărăciune amestecată cu un dor nespus de ceva ce cred că abia își mai aducea aminte. Își purta anii fără gârbovenie. Dar ce habar aveam eu? Eu doar pe ea o vedeam de când mă știam. Blestem ce-mi zisese că se abătuse de cum mă născusem. Nu-n ochii lumii, ci ferită de ochii oamenilor ce trebuia să fiu, căci altfel s-o împlini ursita. Doar că mie nimeni nu-mi zicea ce fel. Doar că să șed domniță în turnul meu, din care, drept e, nu-mi lipsea nimic. Pe cât mi-era viața plină cu de-ale împărăției cum se cuvine unei crăiese tinere, aproape de măritat, pe atâta de goală ce-mi era de suflete prin preajmă. Ninica ce-mi zicea uneori cum mai e lumea, ce flăcău și-o mai încercat norocul cu Împăratul-Tată de m-o cerut de nevastă, dar mai toți sfârșeau până s-apuce să-și ridice ochii către el. De of mare și inimă neagră, Împăratul și Crăiasa-Mamă greu îndurau să știe că le e odorul dorit, ei, care n-avuseseră parte de mine, singurul vlăstar în care-și puseseră toată nădejdea vieții lor, viață care se scurgea grăbită. Pe ea, pe Ninica, doica de suflet, o trimiseră cu mine, pe când eram cât o pâinică, sus ținută în vârful palatului. Decât să n-avem parte de ea, mai bine ș-acolo s-o știm, măcar că e vie. 

– Mă duc s-aduc lumânări, că astea arseră ca gândul. 

Se ridică ținându-se strâns de vălul prelung, că vai și amar era dacă-i dădea drumul. Ani în șir nu vru în ruptul capului să-mi zică de ce era musai să ție de el, orice ar fi făcut. Așijderea și eu. Nu închidea ochii numai să știe ea că-s lipită de văl. Iar când se foia în odaie după una ori alta ce aveam de trebuință, se înfășura în așa fel că marama ceea uriașă mereu îi era lipită de trup. 

Învârtea fuiorul cu repeziciune, că nu-l vedeam. Aci era în mâinile ei, aci răsucea firul de n-apucam să-l văd că aluneca în mâinile mele și se-mpletea în voalul cât marea de nesfârșit. 

– Zi, Ninică! Ce-o fi cu pânza asta? De ce mi-o mâncat mie zilele? La ce lucru de zor, Ninică? Lințoliu-i or șlaier? Ce țes oare, maică? Să știu cum îmi fac calea…

– Tu n-ai a face decât să ții bine-mpunsătura. Lasă cele ce nu te privesc pentru cei ce au umeri să ducă. Îi de-ajuns ce ți-o dat ție soarta să duci de dincolo de vremi și pentru trei neamuri în spate. 

O auzeam mormăind apoi în barbă ca pentru sine. Îmi părea că aud nume rostite, unele mai apăsat, altele mai ușoare ca fulgul, iar ochii parcă se rostogoleau. Un fel de cântec îi șuiera printre buzele care se mișcau ca vântul… Să vie, să ardă, Să crape deochi, Din gene, sprâncene, Și lasă curată, Iubită fată… Și spală și du-te, Unde toate sunt mute… Pământ de se cască, Și stoarce ca iasca, Rămâie curată și nevinovată, Și ea și tot neamul, știut neștiut, De soartă bătut… 

Ultimele vorbe-i ieșeau în mănunchiuri de scântei, or mie așa-mi părea. Nu mă privea, nu-mi vorbea multă vreme dup-aceea. Iar mâinile fermecate parcă mergeau și mai abitir. Mă puneam și eu și mai aprig colo pe țesut. 

– Și vântul să ieie, Și gândul să suie, S-aducă lumină, S-aline cu inimă, Dă Doamne, Și izbăvește, De rău ne ferește, Și ia și le du, În foc de le stinge, Lumină atinge, Cu fulger, cu tunet, Cu jar și răsunet…

Vântul năprasnic hăulea. Se puse dintr-odată pe huruit, de credem c-o să spulbere palatul din rărunchi. Norii se-nghesuiau să intre prin ferestrele alungite și să ne-nghită cu totul. Ace de gheață-mi mușcau carnea și se-mpleteau cu fulgere biciuitoare.

– Nu te opri, Crăiță!, o auzeam pe Ninica cum îmi zice în tot iureșul pornit din senin. 

– A sosit ceasul, Crăiță, e Luna hulpavă de jertfă. E plină și vrea ce i s-o făgăduit pe când erai un boț cu ochi…

Turnul se clătina din toate încheieturile. Capul îmi vâjâia, abia de vedeam ce țes în urgia nebună de peste noi. Deodată văzui că firul e pe sfârșite. De spaimă încetinii a lucra, dar Ninica-mi urlă: – Tu țese, fată frumoasă, țese-nainte, că-i găsi eu nadă pe mai departe. De te-i opri, apăi lințoliu ajunge să fie, de nu, văl de mireasă ce s-o împlini, d-apăi ce ursitoarea haină ți-o zis, fetică, când te-i născu. 

Am încremenit o clipă, doar că-mbrâncitura Ninicăi mă făcu să ies repede din uluială și mă pusei și mai tare pe lucru. Degetele îmi mergeau mai iute decât puteau să-mi țină ochii. Nu m-am oprit o clipă, deși simțeam cu firul devine mai aspru și prinde altă culoare, cu noduri și purpură ce-mi curgea printre mâinile neobosite. Am dat de capătul firului și-am împletit tivitura rotund, cât să iasă frumusețe nemaivăzută din voalul cela de-l duceam de când mă știam. 

Când înnodai și ultimul capăt de fir, urgia se potoli și răsuflai ușurată. În jurul meu se lumina totul cum nu mai văzusem nicicând. Ninica niciunde. M-am învârtit înfricoșată la gândul că a pierit. 

Mi-am aruncat ochii în sus. Pe cer, Luna trăgea cu rânjet împăcat vălu-mpletit după ea. În faldurile sidefii, am zărit pentru o clipă chipul Ninicăi, țesut printre lacrimi și sânge, în țesătura bătută. Cu ea de s-o stins blestemul zilelor mele. Ieșii pentru prima dată-n lumină. Atunci m-am născut. 

[foto: Jeanie Tomanek]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s