Cămașa în dizgrație

de Camelia Ulmeanu

Povestirea următoare face parte la rândul ei din experimentul de scriere ca variațiuni pe o temă dată – o fată, o ședință foto, o cămașă, cineva care o așteaptă acasă – în urma căruia s-au alăturat șase oameni și au apărut șase povestiri. Aici cea de-a patra pe care o găzduiesc pe Povești cu miez și pe care vă invit să o citiți.

Poveștile publicate anterior pot fi citite aici, aici și aici.

Lectură plăcută!

7.30 a.m.

Ceasul suna  ca un sfredel în creierul ei, și așa obosit de nesomn. Azi, mare shooting, trebuia să arate impecabil. Șefa le pusese în gardă, pe ea și pe toate colegele ei:

-Corporatistelor, mâine vreau să văd passion, shine, atitudine, chiar dacă lucrăm la revistă, putem arăta și de revistă, ținută decentă, bluză albă regulamentar, dar cu iz sexi, mai deschideți unu, doi nasturi, mai un cercel, mai o mărgică, știți voi… Mâine, la Alex Tundrea, zis Pozaru, str.Rozelor, 43, ora 9.00. Nu vreau să aud scuze, fete posomorâte,  sindrom premenstrual sau altceva, mi-a luat 2 luni să fac programare și de abia l-am prins  între două contracte.

Se ridică din pat și se uită în oglindă, o arătare, cearcăne, ochii ușor duși în fundul capului, parcă și slăbise în ultimele zile. Trebuie să scoată ceva din mine, gândi Ruxi, fetele de la machiaj.

De două săptămâni nu se mai văzuse cu Dominic, se certaseră pe prostii până la urmă, ea voia la Electric Castle cu prietenii ei, el  voia cu prietenii lui. Încăpățânare mare, amândoi erau născuți în aceeași zi,  pe 5 mai, semnul taurului, adică, la ecuația asta cu două necunoscute, nu există soluții în mulțimea numerelor reale, cum ar zice mama lui Ruxi, profă de mate.

            15.30 p.m.

            Ședința  foto era pe terminate, a decurs bine, Olga și Măgduța, au scos versiunea ei cea mai bună, din ce se putea scoate, tenul, părul, arătau chiar ușor sauvage, în contrast cu cămașa aia albă,  cam decalibrată  fată de  context. Pentru că Ruxi, era ultima, Pozaru  încearcă o nebunie:

-Băi, arați super la față, hai să încercăm o nota mai de contrast, un blue jeans , îți dau o cămașă de la mine, facem o probă, nu le arătam șefei, ți le trimit doar ție pentru portofoliu.

Pozele arătau nebunie mare. Ruxi arăta că o vedetă și chiar se simțea vedetă. Parcă și starea de spirit i s-a ridicat brusc și a simțit nevoia să facă ea primul pas spre împăcarea cu Dominic. Scoate telefonul și îi scrie un mesaj: ” paste și o sticlă cu vin , ora 18.00, la mine, semnat: un taur căruia îi pare rău. Friends?” vine și răspunsul destul de repede:

“nu strica niciodată niște paste cu o sticla cu vin, semnat: un taur căruia nu-i pare rău”

Știa că mereu o tachinează, dar îi era așa de dor de el, încât îi venea să-i mai scrie un mesaj, să-i spună cât de greu i-a fost în aceste 2 săptămâni, dar s-a abținut, se ținea bățoasă. Alex Pozaru era prin altă cameră vorbind la telefon, așa că își luă în viteză la revedere de la el. Ajunsă acasă, a văzut că este îmbrăcată cu cămașa fotografului. “Mi-am pierdut capul cu totul, de la mesajul ăla, am uitat și de cămașă, lasă că i-o spăl și i-o trimit săptămâna viitoare.” gândi Ruxi, nedorind să se agite mai mult decât era deja.

Era încinsă toată, a scos din sacoșă tot ce cumpărase pentru rețeta de  paste și sticla de vin. A rămas îmbrăcată în cămașă, să nu mai piardă vremea, apoi face un duș, se schimba să fie mai fresh.

            17.30 p.m. 

            Roxi termină gătitul și se pregătea să se schimbe, când sună soneria. Deschide ușa, era Dominic,  ajunsese mai devreme, pentru că se anulase ceva în program și nu voia să stea pe motocicletă, în parcare, o jumătate de oră, așteptând ora 18. Era îmbrăcat în geaca  de piele neagră, și botinele negre masive,  cu catarame, cu care conducea Kawasachi-ul Ninja. Era o motocicletă cu carene, de care era tare pasionat. Așa îl văzuse Roxi, prima dată, la o petrecere a unei colege. A apărut pe motocicletă, pe la sfârșitul petrecerii, pentru că venea de la un concurs de lupte greco-romane. Avea alură de sportiv de performanță,  robust și toată ființa  lui dezvăluia tenacitate, spirit de luptă. 

  Remarcase  la el,  din ziua petrecerii, definiția  fibrei musculare, aproape că era vizibilă prin geaca de piele. Iar curbura aceea, unde mușchii abdomenului se prelungeau apoi pe coapsa puternică, apoi forța cu care împingea pedala motocicletei și, nu în ultimul rând, puterea cu care strunea bolidul. Corpul ăsta îi amintea de atlasele de anatomie. Se îndrăgostise deja de corp, aproape că nici nu o mai interesa ce se ascunde sub cască. Dar și casca avea surpriza ei, o față perfectă, echilibrată, ochi verzi,  părul blond, nici nu mai conta. Surpriza a bucurat-o, cum se bucura copiii de primirea unui ou Kinder. Atât a gândit: “Trebuie să fie al meu!”

-Hei,  îmi dai voie în casă sau m-ai chemat doar că să te uiți la mine, parcă ziceai ceva de paste,  de vin, așa te lăudai. Uite, nu am venit cu mâna goală, am două pungi cu pufarine, să avem și un desert. Fata simți,  din tonul lui, că vrea să facă un pic de spectacol. Va  sta calma și orice s-ar ivi, ea nu se va abate de la politețea de gazdă.

-Vrei o cafea? Sosul pentru paste este aproape gata, încercă Roxi cu ton prietenos.

-Da, chiar aș vrea, dar una la ibric, aproape turcească, că nisip presupun că nu ai, o înțepă Dominic.

Roxi încercă cu disperare să mai aprindă un ochi de la aragaz. Mâinile îi tremurau nervos. În cele din urma reuși. Apa din ibric fierbea, așa că se pregătea să pună cafeaua. Dominic își făcea de lucru pe lângă ea, întrebând despre rețete, despre una, despre alta,  se apropia tot mai mult de ea, suflându-i ușor în ceafă. Mirosul ăla de parfum bărbătesc , amestecat cu cafea o demoraliza. Chiar nu mai e stăpână pe simțuri deloc. El o atinse cu o mână pe șold:

-Parcă ai slăbit? Sau mână mea a mai uitat contururile tale, continuând să-i sufle în părul de la ceafă. Roxi ar fi turnat tot pachetul de cafea în ibric, doar că el să rămână acolo, să nu se termine… Dominic rupse vraja, dorind să pară stăpân pe sine:

-Să fie aproape turcească, vezi cum dozezi cafeaua. Roxi își reveni și ea  puțin, din starea de antilopă în gura leului, se opri din turnat lingurițe de cafea în apa fiartă… deja pusese trei sferturi din pungă. A ieșit o cafea aproape turcească.

Îi servi cafeaua și se pregătea să mai încălzească puțin sosul.

-Trebuie să cumpăr alt aragaz, ochiurile astea mă enervează… să încerc să aprind cu chibritul, altfel nu vrea. Scăpără un chibrit, un vârf din măciulia cu fosfor șuierător și  înțepător, se proiecta chiar în cămașă de blue jeans a fotografului. Lăsă în urmă un cerc minuscul, dar care vă fi începutul bing bangului pentru relația lor și așa fragilă.

-Ce naiba am făcut, ce o să-i spun băiatului? Că i-am distrus cămașa? Așa toantă sunt….

-Care băiat, frumusețe, ce cămașă??

-Cămașa fotografului, mi-a împrumutat-o azi la ședința foto… am avut ședință foto cu fetele de la firmă. Ce o să-i spun acum?

-Stai puțin, adică vrei să cred că te-ai dus goală la ședință foto, și el săracul te-a îmbrăcat în cămașă lui. Tare faza asta.

-Am avut ținută standard, toate în bluză albă, office, dar el a propus să facem 2-3 poze, cu alta cămașă, să vedem cum iese contrastul.

-Contrastul, aha, deci ai avut treabă multă în ultimele săptămâni, fotografii, fotografi, cămașa lui, cămașa ta, interesanta latura asta a ta…

-Nu a fost decât o sarcină de serviciu, atâta tot, nu mai încerca să despici firul în patru.

-Care fir în patru? Poate în trei : eu, tu și fotograful… Auzi, să-mi trimiți și mie contrastul asta!  Își luă casca cu un gest scurt, nervos și se repezi afară ca prin ușa. Ieșise pe ușa, fiindcă o lăsase deschisă.

Roxi se îndreptă spre fereastră, de acolo, vedea parcarea, motocicleta Kawasachi Ninja, verde, cu carene, statura lui  pregnant anatomică, mușchii abdomenului care se prelungeau cu curbura aceea unică spre coapsa puternică. Împinse pedala cu toată forța. Aproape că plecă pe o singura roată, lăsând în urmă praf și un zgomot  uruitor, accelerat, care îi perfora fetei auzul și  mai apoi măruntaiele.

            De data aceasta, mecanismul ăsta, tors, coapsa, picior, pedala a avut cea mai  sublima reprezentare a masculinității. Știa în adâncul sufletului, că Dominic  trebuie să fie al ei, deși nu vă fi ușor.

            Roxi se lasă pe un scaun, cu mâinile risipite prin par, cu tâmplele în mâini:

-Doamne, ce-ai cu mine, sunt la camera ascunsă, sau te-ai  săturat și tu  de mine, te-ai săturat de el, de noi… în general, de managementul resurselor umane…

***

[sursă foto pinterest]

2 thoughts on “Cămașa în dizgrație

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s