Când mâinile nu mai vorbesc

de Raluca Ștefan

Cu această povestire închei șirul experimentului de scriere în stil variațiuni pe o temă dată cu o fată, o ședință foto, o cămașă și cineva care o așteaptă acasă, texte pe care le găzduiesc pe Povești cu miez.

Vă doresc o lectură cât mai plăcută!

Dacă doriți să citiți și celelalte povești publicate, le puteți accesa aici, aici, aici, aici și aici. În curând și alte formule de joacă și scriere...

***

Doar o ședință foto, ce mare lucru!, îmi tot spuneam. E doar o ședința foto: zâmbești frumos, dar nu cu toată gura, că pare că ai mâncat lămâie uneori; doar puțin, să se întrevadă dinții (așa îmi spusese bunică-mea odată); capul pe spate, să nu pară că ai gușă, umerii drepți, că nu duci lumea în spate, și cam atât, ce mare lucru! Vezi cu mâinile alea! Mâinile! Ce fac cu mâinile? Nu le țin locului nici când dorm, dară-mi-te când m-or poza acolo? Am participat odată la un concurs de public speaking: am pregătit discursul, povestea, mesajul, niște slide-uri de toată frumusețea, care mai de care mai vizual, am inclus și o poantă, două, să pară că-s naturală și mănânc umor pe pâine, dimineață, prânz și seara. Ce mai, perfecțiune de discurs. Și m-au depunctat pentru că am ținut mâinile în buzunar! Mâinile trebuie să vorbească, domnișoară, să se exprime, să completeze povestea, mi-au spus. Mâinile mele sunt povestea! Ar fi luat-o razna prin toate părțile și ar fi acaparat întreaga scenă, ba chiar v-ar fi luat în brațe și ar fi fugit cu voi la mare, că nu pot sta locului! De-aia trebuie ținute în buzunar. Sau legate cu sfoară, dacă e nevoie, dar deh, să nu divagăm. Problema e: ce fac eu cu mâinile la ședința foto?

Mă torturau gândurile astea. Pășeam apăsat către studioul de pe strada Londra, tot mai încet pe măsură ce mă apropiam, de parcă picioarele ar fi știut că nu vor rezista presiunii. Păi da, că picioarele și mâinile mele au personalitate proprie, viață dublă, puseuri de tensiune. Dacă pe mâini la mai pot opri oarecum din dansul isteric și fără ritm, îndesându-le rapid în buzunar, cu picioarele chiar că nu știu ce să fac. Ce-i drept, nu cu ambele, doar cu stângul, care tremură. Dar ce tremură! Pe cât de expansive și prin tot locul sunt mâinile, pe atât de timorat și de naiv e stângul, care una-două începe să tremure din toate încheieturile, întâi ușor, de câteva ori, ca și cum ar da semnalul, apoi năvalnic și isteric, de parcă toate trupele Greciei s-ar năpusti asupra Troiei de la genunchiul meu în jos. 

Mai fac un pas. Noroc cu dreptul că e stoic. O descurcăm cumva. E o ședință foto și atât. Am ajuns.

– Bună ziua, de la agenție sunt, pentru ședința foto. 

– Etajul al doilea, prima la dreapta, îmi indică o voce moale, ușor tărăgănată, obosită parcă să repete a cine știe câta oară aceleași cuvinte. Posesoarea vocii purta ochelari cu o ramă groasă, neagră, care contrastau puternic cu părul blond tuns scurt, mult prea scurt pentru figura plină și rotundă și nasul cârn pe care ochelarii alunecaseră până aproape de vârf. 

Nu i-am văzut ochii, nu și-a ridicat privirea. Părea că ceva din propriul telefon era mult mai interesant și demn de atenție, în schimb a ridicat încet, mecanic, un deget rotunjor și colorat cu verde, care s-a înclinat suav către stânga mea. Îmi indica, probabil, scările. Bun, e foarte bine, un pic de bâjbâială și ceva exerciții de detectiv amator cu presupuneri despre viața acestei persoane aveau să-mi țină mintea ocupată până la etajul al doilea, prima la dreapta. 

Am urcat încet treptele, pentru că, din nu știu ce motiv, mi se păruse o idee excelentă să-mi iau tocuri tocmai azi, când piciorul meu stâng va da ortu’ popii pe altarul stăpânirii emoționale. Mă descurc greu cu tocurile, în general, și am invidiat mereu femeile care, fie slăbuțe și firave, fie grăsuțe și ferme, au acea grație, acel talent de a se mișca natural pe tocuri, în dans, în mers, la orice. Am crezut mereu că e eleganță cu care te naști, care vine din interior și care se revarsă prin priviri, prin întoarcerea capului, prin simplitatea cu care își trag ciorapii sau cizmele mai lungi, cu care așază furculița lângă cuțit sau domolesc hainele și mândria șifonate ale un copilaș trist. E o eleganță care vine parcă dintr-o putere interioară a conștientizării trăirii de moment – ce-a fost, a fost, ce va mai fi, o fi, să respectăm prezentul cu bucuria cuvenită – dar și dintr-o smerenie față de frumusețea vieții în sine, a naturii, a artei, a tot – dacă frunza unui copac se poate alinta agale în căderea ei, cum aș putea să stric eu acest ritm inefabil al vieții  cu un gest repezit sau nelalocul lui, credeam că își spune o astfel de femeie. Eu puteam. Stricam orice ritm cu mâinile mele nevrotice, cu stângul care ar fi rupt-o la sănătoasa și cu tocurile mele mult prea înalte pentru o fire atât de instabilă emoțional.

Am ajuns la etajul al doilea. Prima pe dreapta era o ușă roșie. Nu mai văzusem în viața mea o ușă roșie, drept care am încremenit în dreptul ei, ca în fața unui portal către o altă galaxie, o altă dimensiune în care aveam să fiu altcineva, un cineva care nu tremură, nu dă din mâini și nu zâmbește ca și cum ar mânca lămâi. Dar cum, atunci? 

Am bătut, am deschis, am intrat. Și m-am speriat: era o sală mare, inundată de soare și de un spirit art deco cum rar mai întâlnisem până atunci – două frunze mari din alamă, ale căror nervuri erau trasate cu precizie într-un metal negru și lucios, îmbrăcau un perete lateral și încadrau o oglindă imensă, cu ramă albă din fildeș sculptat, de asemenea, într-o mulțime de frunze de diferite dimensiuni și forme. Pe peretele opus erau pictați doi păuni imenși, cu capetele plecate unul către celălalt, ca într-o comuniune a tăcerii, lăsând parcă privitorului șansa de a le admira penajul, un ansamblu incredibil de detalii, culori, reflecții și texturi diferite, care te îndemnau parcă să le atingi, să le admiri finețea, dar și să stai deoparte totodată, ca de un obiect de artă care și-ar pierde nemurirea sub atingea unui muritor de rând. În fața intrării se ridica o fereastră imensă în formă de semicerc, încadrată de ziduri de cărămidă și învăluită în perdele albe, iar de o parte și de alta a ferestrei se legănau doi palmieri înalți până-n tavan, în curentul abia resimțit creat de geamul întredeschis. Iar în mijlocul acestui tablou florentin, câteva siluete în cămăși de forță.

Încremeniră o secundă când mi-am făcut grandioasa intrare, după care își reluară mișcările repezi, agitate, fremătate de grija unor pregătiri iminente.

– Ah, domnișoara brunetă, ne bucurăm că ați ajuns în sfârșit! Eu sunt Sebastian, fotograful. Trebuie să dați jos cămașa.

– Cine? am întrebat uimită. De ce mi-aș fi dat jos cămașa, doar pentru asta venisem. Ședință foto cu oameni cât mai diferiți, cu diferite nuanțe ale pielii, ale părului, ale ochilor, și vom fi în cămașă. Obișnuiam să cred că nu poate fi ceva mai banal decât părul meu șaten nedefinit și ochii de un căprui închis, fără alte nuanțe, fără fasoane, precum altele pe care le auzeam adesea ”mda, știi, eu am ochii căprui seara, dar ziua capătă așa, o nuanță de verde ca marea și uneori chiar bat spre azuriu, așa, un turcoaz, da …”. Pfff, ai mei abia băteau la distanță. Dar, cu toate astea, cei de la agenție mă trimiseseră la pozat: E ok pentru diversitate.

– Tu! Trebuie să dai jos cămașa cu care ai venit, pentru că fotografiile noastre sunt despre diversitate încătușată, într-o societate care ne împiedică să ne manifestăm. Așa că ne îmbrăcăm în cămăși de forță. Uite, o iei pe a mea, tocmai ce am probat-o ca să-i verific capsele.

În două secunde, tipul era dezbrăcat și-mi întindea zâmbind cămașa lui de forță. Nu mai știam dacă nebunia era să nu-mi pot lua ochii de la el preț de câteva secunde bune (cred că îmi rămăsese și gura deschisă, am înghițit cu greu la un moment dat) sau să încep să mă dezbrac la rându-mi. Oricum, cămașa de forță părea cel mai firesc lucru în momentul respectiv.

M-am schimbat și m-am alăturat grupului: cinci fete și șapte băieți, surprinzător de diferiți ca aspect și atitudine – n-aș fi crezut vreodată că blondul poate avea atât de multe reflexii și nuanțe, că ochii pot străluci diferit când au un zâmbet alături sau pot căpăta umbre și ezitări, când privesc în jos; că obrajii măslinii se pot înroși, că buzele se lărgesc și se ascut mai ales când nu vorbesc; era un joc extraordinar de cuvinte nerostite și priviri căutătoare, care dansau pe un ritm mut și resimțit numaidecât în inimă. Pentru că mâinile toate erau prinse la spate, picioarele țintite de perechi grele de bocanci, și atunci doar inima putea dansa, doar ochii puteau vorbi, doar părul putea trăda zbaterea inerentă a încorsetării. Într-un decor art deco, cu frunze din metal, păuni diafani și perdele albe ce fluturau indiferente pe zidurile de cărămidă.

Și fix atunci a răbufnit alarma de incendiu.

– Eliberați clădirea, ieșiți imediat din clădire!

Vocea autoritară pe care o auzeam tot mai aproape se suprapunea cu urletul asurzitor al alarmei, suficient pentru ca toți să încremenim într-o secundă, ca într-un tablou abstract cu forme nefirești și neterminate. Ne uitam în jur, treziți parcă dintr-un vis într-o realitate din care plecasem cu prea mult timp înainte. 

Sebastian ne-a împins pe toți spre scări. Era momentul să renunț la veleitățile de balerină și mi-am aruncat teatral pantofii, pentru că nu aș fi avut nici o șansă să ajung jos întreagă altfel. Am coborât destul de repede, oarecum dezorientați, dar căutând totuși în propria conștiință o urmă de rațiune și de siguranță, o ancoră care să ne ajute să ne păstrăm logica și instinctele la suprafață. Nu era fum nicăieri. Nu mirosea a ars. Nici urmă de flacără. Ce se întâmplase, totuși?

– A fost alarmă falsă, ne anunță în cele din urmă un tip îmbrăcat în uniformă, ce se recomandă a fi șeful securității clădirii. Se pare că cineva a fumat într-una din toalete și astfel a pornit alarma, dar nimic mai mult de atât. Oricum, pentru verificări și pentru siguranța voastră, am sa închid clădirea pentru restul zilei. Vă rog să reveniți mâine pentru recuperarea bunurilor personale.

Am deschis încet ușa. Aveam părul vâlvoi și prins într-o coadă șuie. Eram desculță, cu ceva dâre de noroi și vreo două zgârieturi. În goana de pe scări, reușisem să mă lovesc la față și deja mi se învinețise obrazul. Și, cireașa de pe tort, eram încă în cămașa de forță, pe care n-aș fi putut s-o dau jos singură și nici n-aș fi vrut, neapărat, pentru că m-aș fi întors acasă în sutien. Și nu aveam cel mai mișto sutien în ziua aia.

El ațipise și tresări la intrarea mea.

– Gata, te-au prins și-ai evadat deja?

– M-au prins, dar tu mă poți elibera. 

Și am zâmbit, pentru că mâinile mele se odihneau, piciorul stâng obosise să mai tremure, iar privirea abia ce învățase să dea frâu imaginației.

***

[sursă foto pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s