O fotografie

de Andra Samson

Povestea de mai jos, creată în urma unui experiment de scriere în variațiuni pe o temă dată (o fată, o cămașă, o ședință foto, cineva care o așteaptă acasă), deschide șirul a șase povestiri create împreună cu alți cinci oameni pasionați de scris și pe care găzduiesc pe Povești cu miez.

Lectură plăcută!

***

— Ah, nu dormi?, mă întrebă în timp ce auzeam cum își agață trenciul în cuier.

— Nu, nu încă. N-am putut să adorm.

            Era târziu, aproape de miezul nopții. Lăsasem ferestrele dinspre plajă larg deschise. În după-amiaza aceea marea părea lacomă să intre în casă. N-am împiedicat-o. Și mie îmi era dor de aer sărat și vânt aspru. Ca de o trezire.  

— Vrei să-ți aduc ceva?, o auzii mai slab, cred că se îndepărta pe hol pentru sunetul era înfundat. Mocheta moale îi înghițea pașii, lucru care se petrecea mai mereu și apărea dintr-o dată, ca o pisică. 

— Nu, nu-mi trebuie nimic. Ascultam valurile, pare agitată marea acum, așa e? 

— Da, bate vântul, dar nu cred că va ploua, îmi zise. 

O simțeam foindu-se prin încăpere, căutând ceva. În cele din urmă se liniști și se așeză. Își desfăcu o bomboană învelită în staniol și se lăsă pe canapea. Găseam foșcăitul acela familiar și liniștitor. Un parfum nou, discret, dar suficient de pregnant, se ivi între noi. Mi-am aprins o țigară. Zâmbeam la gândul că vorbeam despre vreme, afabil și totodată seci amândoi, precum englezii care se feresc ca dracul de tămâie să-și expună vreo emoție și preferă să sporovăiască despre cât de mult plouă sau nu, ca și cum dacă n-ar face-o s-ar trezi brusc în pielea goală în fața celuilalt. Vremea e igienică, poți vorbi liniștit oricât și oricând, că nu ai șanse să greșești sau să te pui în vreo poziție delicată. De parcă de asta îmi păsa mie? 

— Cum a fost?

— Ce?

— În studio, nu știu… ziceai că te duci azi…

— Ah, ei zic că a mers bine. Eu nu știu ce să zic. M-a tot chinuit o durere de cap, mi-e că mă strâmbam în fața aparatului fără să vreau. Nu cred că a ieșit mare lucru, posibil să trebuiască să refacem.

Am zâmbit din nou, mă așteptam. 

— Da, Tibi a zis că m-am crispat de câteva ori și nu i-a ieșit lui fața aia luminoasă și ingenuă de care are nevoie pentru portofoliu. Dar ia mai dă-l în mă-sa! Ce-s eu păpușă să-mi pun ce fețe vrea el? 

Ceva în tonul ei era neconvingător. Trântea cuvintele cu asprime, apoi le înmuia la capete, ca și cum își dădea seama de ascuțimea lor și voia să le pilească pentru urechile mele. Fumam în continuare în tăcere. Oricum ce era înăuntrul meu nu avea cum să se vadă. Și întunericul și fumul aveam credința că mă învăluiau suficient, cât să nu devină suspicios. Ha! Mă pufnea și râsul. Suspicios, eu? Când de Mini știam atât de puține în ultima vreme. Când pleca, pe unde se ducea după cursurile de la facultate, când se întorcea… Nu mai țineam șirul. Îi intrase în sânge proiectul ăsta la care lucra împreună cu echipa ei, Atlasul frumuseții sau așa ceva, și ședințele astea foto nu se mai terminau. Urma o plecare prin Armenia de vreo șase luni, în care voia să facă și cercetare pe lângă fotografiile astea, apoi ar fi obținut nu știu de bursă, plus catedra de arheologie din Yerevan, ca profesor asociat. Bine, dar era de înțeles. Nu m-am mirat nicio clipă când mi-a zis despre el. Așa era ea, strălucitoare, o frumusețe atipică, venită dinăuntrul ei, ca un micro-soare care i se cuibărise în piept de când era mică nu mai voia să plece. Și avea și darul ăsta de a magnetiza pe toți în jurul ei. La cursuri era adorată, niciunul dintre studenți nu-i rata seminarele. Nu mai zic de cercetările de teren, când începeau săpăturile prin te miri ce situri, vechi cât lumea. 

— Ești prea departe, îmi zise și se așeză pe marginea fotoliului lângă mine, cu un picior atârnând pe cotieră și cu un braț sprijinindu-se de umărul meu. 

Am suflat fumul într-o parte să o feresc. Apoi am întins brațul să o cuprind. Țesătura cămășii cu care era îmbrăcată îmi părea mai aspră și o simțeam pe alocuri șifonată. Am închis ochii și am tras încă un fum prelung. Am înțeles că Mini își lărgea aripile și era atât de firesc. Doar să-mi îngăduie să-i fiu martor fericirii ei, cred că atât îmi mai doream. Dar n-avea cum să țină.

I-am cuprins capul în mâini și i-am redesenat cu ochii minții frumusețea de care nu mai aveam să am parte niciodată. Prizonier al unei iubiri de care nu eram pregătit să mă lepăd, mai trăgeam un pic de timp. În palmele mele Mini rămăsese la fel de frumoasă ca în ultima fotografie în care râdeam larg amândoi, că mai că ieșeam din cadru. Doar că simțeam cum urme hâde ale țintuirii își făceau perfid loc pe chipul ei. Devenea ea prizoniera unei iubiri vii doar în fotografii. Aveam curând s-o las să-și zboare fericirea în înalt. 

Orb, țintuit de scaunul ce-și scârțâia povara sub rotile, m-am afundat mai mult în noaptea de cerneală. 

– Ți-am luat biletul, nu mai e nevoie să suni tu, i-am zis cât am putut de calm, sugrumându-mi vocea care dădea să mă sufoce. 

Am simțit-o cum tace șovăitor, dând să spună ceva. Renunță imediat, trase aer în piept si se duse către pian unde-l lăsasem ca să-l vadă când se întoarce. 

– Bine dar… e bilet doar de dus…

Am tăcut amândoi afundați în amintirea ultimei fotografii.  

***

[sursă foto pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s